1. Metallica - St. Anger (cameleonul, atît timp cît nu se transformă în pisică, e un animal adorabil) Metallica este Madonna muzicii metal. Se poate observa fără a avea nevoie de vreo lupă cum imediat cu sosirea anilor '90 şi a unui nou stil în rock muzica lor s-a îmblînzit subit, s-a simplificat şi în loc de vîj-vîj şi de rocă dură a luat-o mai la vale spre păşuni şi pajişti şi balade. Ceea ce vrea să însemne că dintr-un cîrd de capete pletoase creatoare de armonii zgomotoase (Megadeth, Anthrax şi aşa) ei au rămas singuri-singurei, başca cu un succes comercial de trei ori mai mare decît cel din anii '80. Pe termen lung însă, schimbarea asta nu putea să ţină pentru că încetişor balada (fie ea şi metal) a rămas pe lume doar pentru adoratoarele unor de-alde Bon Jovi sau Aerosmith, iar rock-ul metalic (chiar şi cel simplu şi comercial) s-a întrepătruns cu atîtea alte stiluri încît cu greu mai poţi vorbi despre acelaşi gen pe care-l ştiai odată fără să pici în buimăceală. De abia acum, cu St. Anger, s-a văzut că şmecheria celor de la Metallica de a rezista acolo sus cu imaginea neştirbită (dar schimbînd lucrurile atît cît trebuie ca să rămînă la modă) este cel puţin egală cu a Madonnei. (Ba chiar mai mare: să rămîi în picioare după un cutremur care a dărîmat totul cum s-a întîmplat în rock este o dovadă de vitejie mult mai mare decît cea de a cînta şi cu hainele pe tine.) Oameni buni (cei care vă puteţi uita la un clip Metallica) poate nu aţi observat: nu mai există solo de chitară! (iar dacă nu eşti atent ţi se poate întîmpla şi o minune mai mare: să-i confunzi cu Limp Bizkit). (cum s-ar zice) Ei bine, da: am trăit s-o vedem şi p-asta. Şi două alte lucruri îţi mai vine să zici: e cea mai bună şi dură melodie a lor de vreo zece ani încoace, iar în ea se zbuciumă împreună (concordanţă deplină cu spiritul vremurilor) toate stilurile prin care au trecut de la începu