Francezii disting (în dicţionare, locul unde toate cuvintele sînt distinse) între "bohème" (substantiv, cu sensul de: "Care trăieşte de pe azi pe mîine, într-un mod dezordonat; ansamblul boemilor") şi "bohémien, enne" (adjectiv şi substantiv, cu sensul: "Din Boemia. Vagabond"). La noi, cel de-a doilea sens s-a pierdut - de va fi existat vreodată -, aşa încît, boem sau boemă, substantivul doarme cu adjectivul în acelaşi pat - fireşte, substantivul boem cu adjectivul boemă şi adjectivul boem cu substantivul boemă!; dezordine-dezordine, da' nu şi-n pat(ul lui Procust = dicţionar)... -, toate cu sensul (bine sforăit după ce-a dat gata nu-ştiu-cîte sticle de vin) de "vagabond, care trăieşte de pe azi pe mîine, într-un mod dezordonat"... Chestia cu Boemia a rămas în poeme şi-n industria sticlei. "Boemian", aşadar, nu există - în română - decît dacă vrem să facem pe interesanţii şi/sau franţuziţii (e acelaşi lucru). Noi avem "ţigan" - ca-n sintagma "ţiganu' cu cortu'" -, asta înseamnă, de fapt, "boemian": cineva care se mută de colo-colo, nu-şi găseşte locul - un vagabond, un nomad. Sclipitor! (ca un cristal de Boemia) - şi fals: boemii nu se mută decît dintr-o crîşmă într-alta. Folclorul (Murger, Puccini, Aznavour, Kaurismaki...) i-a (sur)prins în această ipostază de carte poştală crepusculară şi "pitorească": o mansardă, pisici costelive mîncînd resturi de pe-o hîrtie de ziar, sticle de vin prin colţuri, eventual o femeie goală sforăind în pat etc. Şi boemul, unde-i? Boemul e la crîşma din colţ; rareori se aventurează mai departe... Şi ce caută el acolo? Evident, alţi boemi! Socializarea este - la boem - o patologie, iar amorul de alcool(uri), o socializare; nu veţi vedea un boem, singuratic, cu sticla în faţă - decît ca intermezzo între două socializări. Ăsta e portretul robot. Iar boemul este un robot: al obişnuinţelor sale, al vieţii sale dezordonate, al tuturor