Cînd banul nu e totul Călătorului îi şade bine cu cardul, îmi spune mustăcind motăneşte, ca şi cum ar fi patronul unei firme de soft din Bucureşti, căruia afacerile i-ar merge din ce în ce mai bine şi căruia succesul material i-ar putea permite să iasă într-un week-end pe terasa casei sale din Cotroceni, să se întindă la un soare de-abia mijit şi să se lase trăznit, aşa, dintr-o dată, de ideea unei năstruşnice evadări în chiar acea dimineaţă, undeva, unde găseşte mai repede o cursă de avion. Îi place să călătorească, dar apoi, cui nu i-ar plăcea? (Aici mă abţin eroic să nu arunc o replică doctă, că adică lui Camus îi displăcea total, şi las vorbele simpaticului meu interlocutor să mă poarte pe unde l-au purtat şi pe el paşii). Pleacă de cîteva ori pe an, concediile lui se ţin lanţ şi are în perspectivă realizarea concediului de un an de zile. Iar pentru asta se antrenează din greu, de ceva vreme, luînd pauze de cîte două-trei săptămîni la cîte două-trei luni. Anul ăsta, după ce Revelionul l-a petrecut în Yukatan, în Mexic, luna februarie la Paris şi jumătate din aprilie hai-hui prin Europa (bine, călătoria asta, ce e drept, a fost obligată de necesitatea reviziei maşinii, în Germania), ar vrea să ajungă în august prin Canare, iar înspre toamnă tare i-ar surîde o Grecie, bătrînă şi bunuţă, aşa, ca povestea unei bunici la finele unei zile agitate. Pentru că cine ştie unde o să i se năzare să petreacă Revelionul următor? Îi place să călătorească şi cu avionul, dar şi cu maşina. Îi place să nu aibă probleme financiare, dar nici nu se hazardează la cheltuieli aberante şi inutile. Că anul ăsta a stat în Monte Carlo la un hotel de cinci stele, singurul din toată staţiunea dotat cu plajă privată, a fost mai mult un răsfăţ. De obicei îi plac hanurile vechi, căsuţele de vacanţă pe care să le dibuiască de unul singur pe străduţe necunoscute. Nu-i plac planificările şi s