Serbana Dragoescu este una dintre acele personalitati complexe pentru care creatia artistica este, in aceeasi masura, un angajament grav (definitiv) si o forma de desavirsita libertate care au dominat arta romaneasca de la sfirsitul deceniului sapte. Complexitatea creatiei sale este consecinta unei preocupari constante pentru dimensiunea culturala (motivatia, semnificatia, arealele referintei), obiectul de arta si, in aceeasi masura, pentru limbajul adecvat fiecarui continut si pentru tehnicile artistice ca suporturi ale limbajului, ca generatoare de limbaje specifice, ca moduri de a implica materialitatea in circuitul semnificarii.
Este artistul unor intilniri decisive, care s-au produs printr-un hazard care nu era decit raspunsul dat unei asteptari deja formulate. Din cimpul diverselor discipline creatoare propuse oricarui copil dintr-o familie cu traditie artistica (balet, muzica, literatura etc.), pe fondul permanentului contact cu atelierele de pictura si arta decorativa apartinind tatalui si bunicii ei, intilnirea cu acest segment al artei a fost hotaritoare. A inceput prin a studia pictura, fascinata de culoare, dar, in timpul studiilor, a intilnit tapiseria (tehnica tesutului); si aceasta disciplina, cu profundele sale radacini in istoria culturii universale – in actualitatea anilor ’60, aflata in epicentrul avangardei transformarilor de limbaj –, i-a oferit tinerei artiste un vast cimp de experienta (si de experiment) si un cimp la fel de vast al suprapunerilor intre explorarea traditiei, ca un vector al continuitatii, si al jocului liber cu obiectul, desprins din rigorile functionalitatilor lui traditionale. Pe tot parcursul devenirii ei artistice, Serbana Dragoescu a ramas legata de conditia spectaculoasa a obiectului de arta, chiar atunci cind creatia sa a stat evident sub semnul conceptualismului – sau mai cu seama atunci. Ma refer la seriil