Viaţa mea e o ficţiune, o plăsmuire.
Mă confund cu ea şi este, câteodată, mai reală decât realitatea din jur
(fragment din cuvântarea ţinută la premierea din 30 iunie 2003)
Ajungeam om mare !
- Permiteţi-mi, mai întâi, domnule Ţoiu, să vă felicit pentru premiul recent obţinut. Legat de aceasta, îmi asum riscul de a vă întreba cum aţi devenit scriitor. Spun risc, pentru că îmi amintesc felul savuros în care îi ironizaţi, într-un Prepeleac, pe autorii care îşi construiesc mitologii legate de momentul în care au simţit… atingerea aripii geniului.
- Da, îi ironizam pe cei care se dau mari cu asta. Sunt însă două-trei momente pe care le-am scris în volumul Memorii din când în când care o să apară, probabil, la iarnă, şi pe care vreau să ţi le povestesc, pentru că sunt interesante.
- Poate că primul dintre ele este legat de nea Garabet care vă spunea, la imperfectul lui imperturbabil: Ajungeam om mare!. Iată că n-a greşit.
- Eu aveam vreo 10-11 ani şi Garabet, negustorul de origine armeană şi religie musulmană, era prietenul meu. El îi spunea tatei, despre mine, Ajungeam om mare!. Şi tata nu înţelegea, cum adică om mare? Doar toţi copiii cresc şi ajung oameni mari. Dar Garabet se bătea cu degetul în cap, în chelia lui care mirosea a cafea: Nu, om mare… la cap!. Garabet vorbea o limbă imposibilă, numai la imperfect, dar eu nu-l corectam niciodată, simţeam că asta era vâna lui şi chiar mi-aş fi dorit să învăţ şi eu araba sau armeneasca. Năduşea îngrozitor, era foarte solid şi avea un şervet pătat cu cafea. Din când în când, atunci când pleca de la prăvălie, îi ţineam eu locul. Ţin minte că, o dată, chiar am şterpelit o halviţă şi apoi am avut remuşcări. Când a murit, am suferit îngrozitor. Era un om inteligent, foarte umblat şi cu o fină intuiţie. Armenii, ca şi evreii, au acea subţirime extraordinară
