Am căutat aseară un anumit număr de telefon în agendă. Un carneţel terfelogit şi tot mai greu de întrebuinţat, de care nu mă îndur să mă despart. E atît de vechi încît uneori numerele de telefon pe care le caut se ascund în paginile desprinse, care ajung la altă literă decît le e locul. În agenda asta am însă numerele de telefon ale tuturor prietenilor mei care au dispărut. Am numărul lui Mircea Nedelciu, al lui Croh, al lui Laurenţiu Ulici şi al lui Roger Câmpeanu, al lui Ion Dumitriu, ca să nu mai spun că numărul Marianei Marin l-am scris şi la M dar şi în pagina specială pentru însemnări, ca să dau mai uşor de el. Numărul lui Tudor George, mai mult amic decît prieten, şi pe care nu l-am sunat niciodată e notat şi la G, dar şi la A de la Ahoe. Am un număr străvechi al lui George Ţărnea pe care l-am notat la G, după o lungă călătorie cu trenul, din simpatie pentru acest dromoman nefericit.

N-aş vrea să vă închipuiţi că am luat la microscop propria mea agendă telefonică. Dar căutînd un număr, la C, văd aseară numărul lui Roger Câmpeanu. Şi pînă să-mi dau seama că nu mai e posibil, încep să formez numărul, ca şi cum prezenţa lui în agendă mi-ar fi dat putinţa de a sta de vorbă cu Roger. Pentru cîteva clipe am simţit dorinţa de a încerca: poate că totuşi... Am apăsat pe cîteva dintre butoanele numărului, după care am pus receptorul înapoi în furcă, de dragul acelui poate că totuşi... Roger, Laurenţiu, vecini de bloc pe Apolodor sînt doi dintre cei care îmi lipsesc dureros. Nu eram prieteni de tutuială reciprocă, pentru că mă simţeam mai bine vorbind cu ei foarte cald, dar cu dumneavoastră. Cu ei doi, cu profesorul Crohmălniceanu, aveam acel tip de discuţii, cînd îi vizitam, sau de convorbiri telefonice în care rămîneau multe de spus pentru altădată. De obicei tocmai acele lucruri personale despre care amîni să vorbeşti, fiindcă ştii că le poţi relua oricînd