Emigrat în Franţa cu puţin timp înainte de căderea regimului comunist ( în prezent este angajatul secţiei române a postului de radio "Radio France International"), Dinu Flămând este, după Ana Blandiana, o dovadă în plus că sîngele de poet apă nu se face. El a revenit în poezia românească după o pauză de cincisprezece, în anul 1998, odată cu publicarea volumului Viaţă de probă la Editura Fundaţiei Culturale Române ( premiul Salonului Naţional de Carte Cluj-Napoca). Din acel moment cărţile de poezie ale autorului aflat, de ceva vreme, într-o tot mai vivace navetă Paris-Bucureşti au început să curgă constant ( deopotrivă şi premiile) toate culminînd cu recentul volum Tags, distins cu prestigiosul premiu al Uniunii Scriitorilor din România.

În Tags, ca şi în celelalte volume de după 1989 Dinu Flămând scrie o poezie a angoasei. Se simte în versurile lui Dinu Flămând o derută existenţială şi tentativa disperată de a pune lucrurile în ordine cu instrumentele filozofiei şi poeziei. Fireşte un asemenea demers nu este în măsură să exorcizeze răul ( existenţial), dar poate până la un punct să îl explice şi, eventual, să-l facă mai suportabil. Într-un fel, întreaga lirică a acestui volum se poate subsuma binomului antinomic prezenţă absenţă. Fapt explicabil pentru un scriitor obligat ca noi toţi în epoca de rapide transformări, adesea contradictorii şi maximă relativitate a postmodernităţii, la o vîrstă la care trecerea timpului începe să conteze. În plus, prin stabilirea sa la Paris Dinu Flămând se află şi nu se află în literatura română, este şi nu este alături de familia sa şi de prietenii din ţară. Poezia devine în această situaţie şansa scriitorului de a lăsa o urmă fermă a prezenţei/absenţei sale în/din lume. Poezia nu mai are însă, în lumea contemporană, locul şi rostul pe care le-a avut în secolele anterioare. Iar poetul este conştient de faptul că gestul său