DORA PAVEL: Dragă Marta Petreu, încep cu o întrebare care s-ar cuveni să fie de final: ai terminat de curînd o nouă carte, Filosofia lui Caragiale. Cum, adică, filosofia lui Caragiale?
MARTA PETREU: Uite aşa! Ca orice operă literară de rangul întîi, şi opera lui Caragiale e susţinută de o filosofie, de o viziune despre lume. Aşa că am făcut şi păcatul ăsta. Mă ocup de foarte mulţi ani de Caragiale, este autorul pe care îl iubesc cel mai mult din toată cultura română. Întotdeauna mă simt bine cînd îl citesc sau cînd mă gîndesc la el. E lucid, e o baie de moralitate şi de inteligenţă, pentru mine. Ideea să scriu o carte despre filosofia lui Caragiale mi-a venit de foarte multă vreme, la început într-o formă modestă, ce cunoştinţe de filosofie avea Caragiale, şi, pe măsură ce eu însămi am avut tot mai multe cunoştinţe de filosofie, mi-am dat seama că atît în opera literară, cît şi în opera critică a lui Caragiale se conturează o întreagă filosofie, adică o opinie clară despre ce este filosofia, o teorie despre adevăr, o ontologie, o estetică, o teorie socială.
D.P.: Neremarcate de nimeni?
M.P.: Eu cred că nu, n-au fost remarcate. Şerban Cioculescu, care e extraordinar ori de cîte ori scrie despre Caragiale, observă, cu semnul întrebării, afinitatea lui Caragiale cu Leibniz; apoi, unele lucruri despre filosofia lui socială le remarcă Pompiliu Constantinescu. Dar, în general, a fost ignorat ca gînditor. De pildă, am descoperit că e foarte influenţat de Schopenhauer şi că a preluat de la el nu ambalajul pesimist, ci ideea că lumea e un fel de epifanie a voinţei. Şi am putut, pe bază de frînturi, de extrase din Caragiale, să reconstitui desenul mare, probabil cu multe impreciziuni, poate cu multe lacune, al universului lui de gînditor.
D.P.: Crezi că lui Caragiale i-ar fi plăcut ce ai făcut tu?
M.P.: A, cred c-ar fi fos