Privit de departe, ceea ce s-a întîmplat cu cinematografia românească şi cu filmul românesc nu constituie o excepţie pentru zona politică a fostei Europe comuniste. Începutul anilor '90 a produs fenomene similare în întreaga regiune: diminuarea producţiei cinematografice, pînă aproape de dispariţie, şi trecerea întregii industrii de profil pe un fel de producţie în sistem lohn (materii prime artistice străine şi decoruri locale; nimic condamnabil, în sine, de vreme ce "comisiile de film" au înflorit în întreaga lume, inclusiv în SUA), falimentul studiourilor de stat şi privatizarea dubioasă a acestora, închiderea cinematografelor, dispariţia festivalurilor, convertirea cineaştilor înspre orice alte profesii şi un entuziasm încrîncenat al politicienilor - pentru reformă administrativă şi legislativă - şi al creatorilor - pentru manifeste artistice cu pretenţii refondatoare. Unele dintre soluţiile propuse de cineaştii români, pentru scoaterea cinematografiei naţionale din moartea clinică în care aceasta intrase (las la o parte discuţia cu privire la calitatea filmelor româneşti de dinainte de 1990 şi bănuiala că producţia la kilogram nu înseamnă, neapărat, şi valoare culturală, altfel spus, "viaţă"), au vizat resortul normativ. În această situaţie, cei implicaţi au dovedit, din păcate, că pasiunea pe care o puseseră în joc era, adesea, justificată (şi) prin interesele strict personale, nu rareori, pecuniare. Fără să mai deschid durerosul capitol al avatarurilor construirii legii în vigoare, mă voi mărgini să constat că aceasta are, în fapt, două ţinte majore (dar insuficiente, aş adăuga): asigurarea unui fond necesar derulării proiectelor cinematografice şi protejarea producţiei naţionale de filme artistice în faţa concurenţei străine. Ambele ţinte sînt consensuale cu scopurile majorităţii legilor europene în domeniu, deşi criticabile dintr-o perspectivă strict