Aici a fost cîndva un sat Animale. Căruţe. Cîinele pus în lanţ. Raţe şi gîşte tacticoase încurcînd circulaţia maşinilor. Tiruri grăbite, frînînd supărate în faţa unor animale impasibile. Oameni în haine vechi, murdare, mergînd la lucru. Cumpăna scîrţîită a fîntînii. Găleata şi ligheanul în locul robinetului. "Lumea a treia"? Cocoşii dimineţilor care vestesc răsăritul în ciuda ceasurilor electronice. Pîinea cumpărată de la oraş. Coasa-n spinare în dimineţile mici ale zilelor de vară, mirosul salcîmului în serile de mai, al sînzienelor la vremea înfloririi, mirosul fînului abia cosit. Idilisme, desigur... Ţîrîitul greierilor nu-l mai aude nimeni. Nici cîntecul păsărilor nu-l mai cunoaştem. Şi tot mai rar ne afundăm privirea în frumuseţea asfinţitului. Ochiul stăpînului nu mai îngraşă vita. Tot mai puţini stăpîni şi tot mai puţine vite. Pensia cheltuită, aproape toată, pe lucrări agricole. Agroturism? Fonduri SAPARD? Cine a auzit de ele? Ţărani cu pensii de mizerie, bătrîni neînvăţaţi să-şi aştepte moartea inactivi, oameni pe care ultima suflare îi prinde lîngă carul cu vite sau pe cîmp, sub soarele duşmănos al amiezilor de vară. Rîuri tot mai populate de cohorte de vilegiaturişti urbani veniţi să-şi petreacă week-end-urile la picnicuri pe malul apei. Casele de vacanţă profilate băţos în decoruri idilice, făcînd notă discordantă cu modestia caselor de "rurali". Sporul de mediu rural al profesorilor. Dacă ai şosea naţională "la scară": 5% "concentraţia" de intelectuali pe kilometrul pătrat. Sau de funcţionari la suta de locuitori. Oameni simpli. Priviţi de sus de orăşeni. Aşa cum bucureşteanul priveşte de sus provincia. Şi Occidentul - Estul Europei. Lanţul slăbiciunilor. Datini tot mai anemice, sărbători tot mai împînzite de obiceiuri "urbane" şi "suburbane". Televizorul ţine loc de carte, obicei, distracţie. Biserici cu cîţiva bătrîni singuri, veniţi să-şi plîng