* Mircea Cărtărescu, Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli (din periodice), Editura Humanitas, 2003. M-am întrebat de foarte multe ori în ce a-nume constă diferenţa lui Cărtărescu. Care e secretul lui, nu cel mare, din Nostalgia, Levantul sau Orbitor, ci acela mai pragmatic, despre care se poate vorbi (scrie). Cu alte cuvinte, ce ne face să-l citim primul într-un ziar, să ducem cititul pînă la capăt, indiferent de lungimea articolului, să ne mai şi raportăm (după facultăţi) pe urmă, să cumpărăm (în ciuda preţului imens) Enciclopedia zmeilor doar fiindcă e scrisă de el, să nu pierdem nici o carte a sa. Nu mă gîndesc aici în primul rînd la valoare, deşi cu greu mă abţin să mă lansez într-o suită generaţională, aşa cum a făcut-o Mircea Martin într-un articol despre Nicolae Manolescu: "Poate A. e mai artist, I. mai spontan, N. mai prozator, C. mai doct. Cărtărescu e însă... total". Mă gîndesc la o calitate a scrisului lui Mircea Cărtărescu ce ţine de relaţia cu cititorul, de "rezoluţia" (măsurată în pixeli) la care cel din urmă îl percepe. Aş numi această însuşire, împrumutînd un termen al Virginiei Woolf dintr-o carte doar în al paişpelea rînd teoretică, integritate. Scriitoarea numeşte integritate capacitatea autorului de a-şi transmite propria convingere cititorului şi de a-l convinge pe acesta din urmă că ea este chiar adevărul. E vorba, cu alte cuvinte, de o convingere (sau o emoţie, o premoniţie, o imagine comună) ce poate creşte în minţile celorlalţi, de o comuniune care se poate explica şi prin strategii ale retoricii, dar care ţine în primul rînd de altceva. Poate ţine de o segmentare insolită a frazei, de o păstrare a legăturii cu receptorul prin intermediul unei tensiuni emoţionale adevărate şi transmise printr-un canal privilegiat, poate ţine de cultura vie şi esenţială care se pune în joc şi se joacă de fiecare dată total, de la început şi pînă la capăt.