În 1929 apărea primul radio de maşină. Inventatorul, un domn pe nume Paul Galvin, s-a gîndit că are nevoie de un nume spectaculos. Ceva care să sugereze mobilitatea şi veselia, dacă nu cumva chiar entuziasmul. Aşa a apărut Motorola, mulţi ani singurul furnizor de muzică la volan. Dar nu numai muzică: în anii '50, radiourile de maşină erau folosite pentru captarea coloanei sonore la cinematografele drive-in din America. Nu ştim însă cine a fost primul şofer care a deschis geamurile în timp ce dădea volumul mai tare. Ar merita cu siguranţă o statuie. Mică, de plastic, uşor de prins sub oglinda retrovizoare, lîngă coada de iepure şi brăduţul frumos mirositor. Rămas anonim, acest conducător auto ne-a lăsat un scop: să-i facem pe ceilalţi să ne asculte muzica, indiferent dacă vor sau nu. Meşteşugul lui supravieţuieşte, deşi omul e probabil mort într-un accident stupid pe cînd se apleca să schimbe postul... Şi aici, ca şi în alte domenii, românii suferă (un fel de a spune, unii chiar se bucură) de o anumită rămînere în urmă: în vreme ce în alte părţi moda donaţiilor de decibeli a trecut, la noi e încă socotită o activitate caritabilă. E mult mai simplu decît să-ţi dai organele: nu e nevoie să mori în prealabil, religia nu zice nimic în privinţa asta, iar protestele bunului simţ (în caz că ele există) sînt uşor de acoperit în volum cu orice casetofon mai scump de 100 de dolari. Însă nu e uşor să te dedici acestui domeniu umanist. Iarna, mersul cu geamurile deschise creşte riscul de otită sau pneumonie şi garantează oricum o răceală. Vara, creşte riscul de hipertensiune şi deshidratare. Adăugaţi muştele, ţînţarii, precum şi oroarea cea mai mare: să te opreşti la stop lîngă un alt şofer cu boxe mai puternice şi geamuri mai largi... Dar cine e cetăţeanul de pe scaunul proptit între boxe şi volan, omul care îşi jertfeşte, de dragul audiţiei noastre muzicale, timpanul ş