Frumoasâ e viaţa politică în provincie! Şi lipsită de prejudecăţi. Şi cu cît urbea e mai mică, ambiţiile sînt mai mari. Membrul de partid din localităţile unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea are trei griji fundamentale. Cea mai de seamă e să se aibă bine cu şeful filialei. Următoarea e să fie atent la ceea ce fac cei ce-l sapă pe şef şi la relaţiile lor cu “centrul”, pentru a sări la timp în barca învingătorului, iar a treia e să aibă o pilă ca lumea la Bucureşti, pentru a se putea recomanda drept omul lui Cutare.
Prieteni ziarişti din ţară mi-au povestit nişte întîmplări cu politicieni locali, din categoria celor care nu răzbat în presă. Într-o filială a PSD din sudul ţării, cine vrea să aibă cotă la faţa locului se face preş în faţa şefului. A face parte din curtea politică a acestuia e o poziţie mai de invidiat decît o relaţie personală cu steaua executivă a partidului, Octav Cozmîncă. Într-o atmosferă de turnătorie bine întreţinută, cine cîrîie împotriva baronului local s-a şters pe bot: ajunge în rîndul terminaţilor, care se agaţă degeaba de partid. Iar dacă un membru de încredere e văzut cumpărînd sau, mai rău, citind Evenimentul zilei, s-a ars în ochii şefului. Citeşte ziarul care îl înjură pe liderul local? Nu mai poate fi considerat om de încredere.
La Cluj, mi s-a povestit, exista un membru al PRM care se lăuda că are oricînd linie deschisă la CVTudor. Folosea linia prin cîrciumi, cînd n-avea cu ce să-şi achite consumaţia, pînă s-a lămurit un chelner mai îndrăzneţ că membrul peremist vorbea singur la mobil, raportîndu-i, chipurile, lui CVT situaţia din oraş, la ore tîrzii.
În opoziţia cealaltă, parlamentară sau nu, politicianul de rînd, dar ambiţios, e tot timpul nemulţumit că partidul nu se mişcă. El vrea cîştigarea alegerilor, fiindcă singurul mijloc prin care îşi poate păstra prestigiul politic în urbe e să amenin
