- Social - nr. 165 / 23 August, 2003 In anul 1930, in Istoria literaturii romane. Epoca veche, Sextil Puscariu avea dreptate sa observe ca Dimitrie Cantemir "a fost uitat atata timp de conationalii sai", iar operele sale "nici astazi nu sunt citite decat de cativa amatori de lucruri vechi". Intru motivarea inaderentei, a reticentei legate de receptarea operei cantemiriene pot fi invocati diversi factori: deosebitele idiomuri in care si-a realizat lucrarile si - implicit - dificultatile de traducere; cantonarea scriitorului - uneori - in mentalitatea, in limitele epocii sale; inovatiile lingvistice, adesea insolite si, oricum, neacceptate de limba romana literara configurata doua secole mai tarziu (atunci cand este vorba de texte scrise direct in romaneste). Dar faptul ca scrierile lui Cantemir intra in circuitul cultural national in preajma sau dupa obtinerea independentei fata de Imperiul Otoman - si n-am mentionat intamplator cativa dintre anii cand au fost tiparite la noi operele sale capitale! - spune ceva despre aceeasi vesnica si nedemna inchinaciune in fata puterilor si puternicilor zilei, care ne insoteste mersul in istorie. Cantemir nu putea fi, desigur, editat, nu putea fi cunoscut in perioada fanariota, ca unul ce inselase (asemeni dusmanului sau de moarte, Constantin Brancoveanu!) increderea Portii Otomane; dar nici generatia pasoptista nu a fost intelegatoare, mai receptiva si - de ce nu - mai curajoasa, cand a fost vorba de spiritul acestui umanist nascut sub o stea nenorocoasa a istoriei. Portretul pe care dorim sa-l schitam in continuare carturarului moldav va fi - prin forta lucrurilor - unul sumar. Insa biografia sa este de-a dreptul fascinanta daca ne gandim la mediile umane atat de diverse pe care le-a cunoscut, le-a cantarit, le-a judecat si - in cateva randuri - le-a influentat. In plus, traseul sau intelectual este impresionant prin pred