La cît se fură în România de sus, hoţiile de jos par, de la distanţă, mici comicării. Mi s-a întîmplat să fiu scărpinat în buzunar, în autobuze, de diverşi cetăţeni cu chipuri prietenoase. O domnişoară relativ arătoasă şi cu aer sfielnic, îmi trimetea ocheade în înghesuiala transpirată a autobuzului 368 în timp ce îmi pipăia unul dintre buzunarele genţii pe care o aveam pe umăr. Iar cînd mi-am coborît privirea, ca să nu fiu înţeles greşit, şi i-am văzut braţul intrat pînă la cot în geanta mea, răscolind degeaba, m-am uitat din nou la ea. A început să rîdă, aproape neauzit, era un rîs numai pentru mine. Şi-a retras mîna cu graţie, ca după o mîngîiere, încît în loc să fac scandal, am început şi eu să rîd, numai pentru ea, pînă la următoarea staţie, cînd a coborît din autobuz, zîmbindu-mi ca şi cum am fi schimbat cărţile de vizită sau numerele de telefon. Am remarcat că împreună cu ea a mai aterizat pe trotuar un bărbat pe care nu-l observasem şi pe care l-aş fi putut lua drept controlor de bilete. Nici acum nu regret că am preferat estetismul civismului în acea scenă din autobuz. Îmi plac oamenii care ştiu să-şi facă meseria. Tînăra hoaţă din 368 mi s-a părut o actriţă începătoare care şi-a uitat replica, dar îşi parează amnezia cu o graţioasă ieşire din scenă.
Am asistat odată, la o pedepsire publică a unui hoţ de buzunare. Mi-a pierit civismul cînd am văzut de ce e în stare pumnul opiniei publice. Mai, mai să-l omoare pe hoţ, cu lovituri îndesate, de parcă nenorocitul ar fi ucis pe cineva. L-a scăpat un poliţist, care a încasat şi el nişte pumni, încercînd să salveze opinia publică de la crimă.
În exasperarea ei, opinia publică a ajuns la convingerea că poliţiştii sînt de conivenţă cu hoţii sau viceversa, încît şi-a exprimat fizic acest punct de vedere şi pe pielea nefericitului poliţist care şi-a închipuit că uniforma îl face inviolabil. @N_P