Cît erau în casa Big Brother, Tăticul avea grijă de ei. Le dădea să mănînce, le dădea muzică, le dădea voie să se distreze, le spunea ce să facă şi, într-un cuvînt, le construia viaţa. Ei înşişi s-au conformat jocului şi îi cereau voie Tăticului să se ducă la joacă sau coborau privirea în pămînt cînd erau mustraţi din cauza vreunei năzbîtii (ca orice copii, mai făceau şi năzbîtii). Dacă la început au acceptat de nevoie această realitate, după cîtva timp ea le-a intrat în sînge şi a devenit Realitatea, singura. Acum, după ce au ieşit din joc, experienţa se pare că i-a traumatizat şi încă mai vor să-l mai tragă pe Tăticul de mînecă să-i ceară voie să se ducă la toaletă. Pe Tăticul, însă, ia-l de unde nu-i! Căci Big Brother nu e un el, o persoană omnipotentă, aşa cum părea în spaţiul artificial din Casă. Puterea lui s-a limitat doar la spaţiul de joc, Casa Big Brother, şi s-a exercitat doar pe parcursul jocului. Pe de altă parte, Tăticul respectiv nu e un el, nu e o persoană, pentru simplul fapt că era o echipă - o echipă de tineri mai bine sau mai prost pregătiţi, care pot să facă şi erori (şi au şi făcut), care au construit un joc după cum se pricepeau ei şi care acum s-au dus la treburile lor. Ei au modelat un personaj, o iluzie, iar acum jocul s-a terminat şi au plecat pe la casele lor. Copilaşii, însă, au ajuns să creadă cu putere în Tăticul lor, în acestă iluzie cu care au fost alimentaţi, mai cred şi acum şi îşi plîng în gura mare soarta nenorocită: acum au rămas ai nimănui. Deşi au fost înţărcaţi, ei vor să mai sugă în continuare de la ţîţă. Comportamentul lor este similar cu cel al puşcăriaşilor eliberaţi, cărora le vine greu să redevină responsabili, să-şi ia viaţa în mîini şi să nu mai aştepte să ceară voie de la o instanţă superioară pentru a face un lucru sau altul. Sistemul penitenciar infantilizează omul, iar concurenţii show-ului de la Prima, care