Blues-ul, pentru cine nu stie, este un gen muzical nascocit de negrii eliberati din sclavie, dupa razboiul civil american. Oameni care traisera citeva secole in obisnuinta supunerii s-au trezit deodata cu un statut pe care nu si-l puteau administra. Si-atunci au inceput sa-si plinga necazurile, pentru ca libertatea e o lupta, nu mereu victorioasa, dar si o munca rareori platita bine. Zilnic ocupati sa-si cistige existenta, seara si noaptea negrii din Sud se racoreau cu whisky ieftin, sex si blues cit incapea. Unii au facut din blues un mod de viata. Artisti care nu se adaptau la societate, in anii ’20-’30, isi cintau suferinta cu speranta ca ajuta la alinarea suferintelor celorlalti. Ei au lasat multe inregistrari de blues, o parte din ceea ce azi se numeste mostenirea culturala a Americii.

Paul Goma este, in primul rind, un om care a suferit enorm. De copil, de la virsta cind altii abia se joaca sau invata rudimentele unei limbi straine, Paul Goma a invatat ce este suferinta. Refugiul permanent din calea unor armate niciodata bine definite (dusmani putind fi si „ai nostri“), traiul in bejenie, saracia, suspiciunile, scoala in care trebuia sa-si cenzureze talentul si curiozitatea de copil dotat, facultatea din care este exmatriculat direct la... inchisoare, domiciliul fortat, tribulatiile anilor ’66-’68, cind debuteaza literar si vrea sa lupte cu arma contra agresorului rus, piedicile puse romanelor sale cu tematica de inchisoare, apoi tuturor celorlalte scrieri, urmarirea permanenta de catre Securitate si invidia confratilor pentru publicarea cartilor sale in strainatate, miscarea de rezistenta contra lui Ceausescu, re-arestarea si expulzarea, exilul, cu celelalte batalii, dezamagirile dupa ’89, cearta cu lumea romaneasca, cearta cu prietenii, apoi cearta cu sine insusi... Cartile lui Paul Goma, de la Ostinato la Saptamina rosie, sint roade ale unei exp