Daca nu mi-ar fi teama ca ceea ce voi scrie acum va fi luat drept o gluma deplasata, as spune, mai direct, ca un festival facut de "Niste tarani" dintr-o comuna olteneasca a fost anul acesta, mai mult Daca nu mi-ar fi teama ca ceea ce voi scrie acum va fi luat drept o gluma deplasata, as spune, mai direct, ca un festival facut de "Niste tarani" dintr-o comuna olteneasca a fost anul acesta, mai mult decat oricand, in randul lumii; a premiat productii ale unor cinematografii cum sunt cele din Turcia sau Iran, aflate la loc de cinste in mari manifestari internationale. Explicatia este una singura: tot mai multi autori de scurtmetraje din categoria eco-etno-folk, din tot mai multe tari, tin sa fie prezenti la un festival specializat, fie el si mic, dar oferind o anume vizibilitate unui gen convocat, de obicei, doar cu prilejuri festive. Succesul Slatioarei poate avea, insa, si efectul unei inflatii. In aceasta a V-a editie au trecut, prin fata juriului, peste 100 de pelicule, ceea ce inseamna cam jumatate din cele oferite la triere. O selectie mai putin generoasa, altfel spus, mai riguroasa, ar aduce mai mult echilibru pachetului de pelicule, tras, uneori, in jos, de balastul prea multor pelicule de reclama turistica. Fereastra spre lume a festivalului a fost suficient de larg deschisa, atata vreme cat am putut vedea filme care ne-au purtat pe pamanturi mai rar batute, Belize, Panama, nu numai pe cele devenite popasuri obisnuite ale aparatelor de filmat. Asa cum aminteam la inceput, un regizor turc, Pinar Okan, ne-a cucerit cu "Fundatura" (Dead End) si tot ceea ce aveam sa vedem, in continuare, sau trecuse, inainte, pe ecran, se supunea, in mod fatal, unei comparatii. A ramas, pana la sfarsit, candidatul numarul unu al Marelui Premiu "Potecasul de bronz", pentru vibratia umana si pertinenta metaforei cinematografice: istoria a ravasit vietile unor etnii - turci, armeni -