Victor SCORADET e cronicar de teatru si traducator din germana, a fost presedinte al unei factiuni a Sectiei romane a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru si director de programe si proiecte la UNITER, iar de acum doi ani e coordonatorul unei serii de spectacole-lectura din dramaturgia europeana cea mai recenta, serie care continua si acum (in curind, la sfirsitul lunii, cu lecturi tinute la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea). Ca orice filolog al Epocii de Aur, a facut o vreme naveta (la Doicesti, Dimbovita), apoi a fost redactor si secretar de redactie la un ziar al minoritatii germane (cu tot mai putini cititori in anii ’80), iar la Revolutie a intrat, pe urmele teroristilor, in Casa Poporului si la Athénée Palace.
In anii ’90, Victor ScoradeT a-nceput sa citeasca mai putina literatura si mult, mult mai mult teatru; e, in momentul de fata (multumita si repetatelor stagii in strainatate), cel mai bun cunoscator al miscarilor teatrale din Europa acestui inceput de secol XXI.
Sinteti un foarte bun germanist, cu o excelenta reputatie de traducator. Se trage acest interes pentru germana dintr-o mostenire pe linie familiala?
Interes e mult spus. Am pornit pe un drum disciplinat mult, mult mai tirziu si din motive absolut conjuncturale.
Germana a fost, daca stau sa ma gindesc bine, prima limba in care-am vorbit. Pe linie paterna, am avut o bunica venita tocmai din Tirol, maritata la-nceputul secolului trecut aici, in sudul Banatului, unde a avut foarte multi copii (doisprezece). Tocmai din cauza asta n-am cunoscut-o, ultimul copil a supravietuit, dar ea, nu. Viata acestei bunici austriece s-a petrecut intr-un oras cosmopolit, pe atunci – Turnu Severin, port la Dunare, in care mai toata lumea (cam ca-n Timisoara) vorbea trei-patru limbi (sau macar le rupea). Iar limba germana a prins radacini in familia noastr
