Revolutia a reprezentat un nou, nesperat inceput pentru jucatorii din spatiul cultural (cel putin pentru cei in curs de afirmare). Astfel, imediat dupa 1990, a inceput si reorganizarea UNITER-ului. Ati luat parte la refacerea acestei structuri teatrale?
In primele faze, nu. De fapt, peste UNITER am dat, in mod activ, abia prin 1993; atunci a avut loc o adunare generala foarte furtunoasa, fiindca a fost momentul cind s-a propus desfiintarea sectiilor si trecerea la o structura mult mai dinamica, pe programe si proiecte, care functioneaza si acum. La scurt timp dupa acea sedinta, am ajuns si eu director de programe si de proiecte la UNITER.
Ceea ce continuati sa fiti?
Nu, de citiva ani, cred ca din 2000, nu mai sint. In conditiile actuale, de altfel, asa ceva nici nu mai exista; situatia financiara e atit de nesigura, incit, practic, un departament de proiecte nu si-ar mai avea rostul.
Tot in acea sedinta din 1993 a luat nastere si o a doua Sectie Romana a AICT (Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru), pe linga cea care exista deja atunci?
Povestea a fost cam asa: din ’90 aveam cronica de teatru in Contemporanul – intre timp mai publicasem si-n alte locuri –, iar in 1993 am luat Premiul UNITER pentru critica; imediat mi s-a oferit si postul de director de proiecte. In ’94 urma sa aiba loc congresul mondial al criticilor de teatru, la Montevideo, iar in momentul acela deja se produsese o ruptura.
Despre ce era vorba? Sectia Romana a AICT-ului, ca si Sectia Romana a ITI (Institutul International de Teatru), era sustinuta, gazduita si asa mai departe de catre Uniunea Teatrala; ele functionau, nu stiu daca sub umbrela UNITER-ului, dar cu banii si in sediul UNITER – erau cumva „marci“ ale acestuia.
Dupa acea adunare generala, in care, pina la urma, s-a impus noua structura, Sectia
