Citindu-l pe Kadare nu mă aşteptam ca vreuna dintre prozele lui admirabile despre lumea albaneză, aspră păstrătoare a legii pământului, să mă întoarcă atât de precis la dramaturgia lui Blaga. Şi totuşi, nuvela Kostandin şi Doruntina pleacă de la o rădăcină comună cu drama Înviere, concepută de Blaga ca Pantomimă şi subintitulată astfel. O şansă sigură pot avea acele motive originare, cvasimitice, de a supravieţui în forme mai puţin sau mai mult sublimate, în literatura unor mari scriitori, atunci când aceştia văd în ele o posibilitate de a-şi deghiza discursul. Din modelul primitiv comun se păstrează câteva asemănări dominante care îl fac recognoscibil sub orice prelucrare târzie. Însă, după diseminare, înnoirile determinate de mentalitatea timpului, locului şi, în consecinţă, a personalităţii artistice, produc acomodarea motivului într-o anume literatură, astfel apar divergenţele. Funcţionează aici principiul intertextualităţii, idem et alter, cu un înţeles destul de complex în acest caz. Complexitatea ar veni din posibilitatea unei duble raportări a celor două opere similifantastice. Ambele pot fi colaţionate cu sursa folclorică de care depind, accentuat macabră, dar nu ne permite spaţiul decât s-o sugerăm. Mai importantă e comparaţia ce relevă originalitatea fiecărei opere, în care legenda străveche devine simplu vehicul ce poartă absolut independent, în structuri literare diferite, mesaje personale. Un scriitor nu a cunoscut opera celuilalt. Cronologic era imposibil ca Blaga să-l fi citit pe Kadare, iar acesta nu putea ajunge să citească piesa lui Blaga, despre care abia se mai aminteşte astăzi.
În conjuncturi culturale radical diferite, la distanţă de jumătate de secol şi mai bine, Lucian Blaga (1925) şi Ismail Kadare (1979), deopotrivă superior devotaţi spiritului pământului în care s-au născut, resuscitează aceeaşi temă baladescă sud-est eur