O îndelungată practică arată că politicile guvernelor româneşti sînt subminate de indisciplina financiară şi incapacitatea administrativă. Distanţa între bune intenţii şi realitate este uneori imensă. Orice nouă politică ar trebui să plece de la recunoaşterea acestei probleme, aşa cum face Ministerul Finanţelor în cazul impozitului cu cotă unică. O analiză clasică asupra impactului unei anumite politici publice ţine cont de răspunsurile la nişte întrebări simple: cine cîştigă? cine plăteşte? Care este raţiunea acestui transfer de fonduri (guvernarea se reduce în ultimă instanţă la felul în care mişti banii societăţii dintr-o parte în alta). A analiza astfel o politică a guvernului înseamnă a pleca de la premisa că aparatul de stat care aplică respectiva politică funcţionează ca un motor nemţesc, că banii introduşi în sistem se regăsesc exact unde sînt aşteptaţi. Doar că administaţia statelor ieşite din comunism este departe de un motor nemţesc. Banii intraţi în sistem se mai şi pierd pe parcurs şi ajung la alte destinaţii. Nu mă refer aici doar la corupţie, ci şi la indisciplina financiară: amîndouă duc la simptomul slabei capacităţi administrative. Tot auzim această sintagmă în rapoartele de ţară care analizează România. Pare ceva foarte complicat, dar este simplu: administraţia nu are capacitatea de a urmări aplicarea politicilor publice aşa cum au fost gîndite. Bineînţeles, ajunşi în acest punct cu constatarea, cititorul se aşteaptă la o tiradă împotriva birocraţiei, incapabilă şi supradimensionată. Dar dacă înşişi cei care gîndesc politicile greşesc? Dacă ai o administraţie slabă, pe care nu o poţi schimba rapid, nu ar fi mai logic ca atunci cînd gîndeşti o politică să alegi varianta cea mai uşor de aplicat, chiar dacă aceasta are inconveniente teoretice şi nu îţi satisface pe deplin orgoliul de legislator? Adică să adaptezi politica la birocraţie, de vrem