Nu de mult, tot încercînd să înţeleg modificările petrecute peste noapte în învăţămîntul românesc, mi-am amintit de colegul meu Macingo. Mic şi brunet, cu doi ochi rotunzi ca alunele, Macingo ocupa singur, acum vreo 20 de ani, ultima bancă dintr-o clasă foarte ardelenească, foarte stratificată şi (de fapt) foarte intolerantă. Ocupa acea bancă - stînd pe mijloc, ca să vadă la tablă - nu foarte des, cînd părinţii lui, ceangăi, erau obligaţi să-l aducă la şcoală sau cînd afară nu era prea frig pentru eternii lui tenişi de pînză. Adevărul e că nu mi-l amintesc pe Macingo, deşi probabil eram în aceeaşi clasă de vreo patru ani, decît din momentul precis în care s-a ridicat în picioare, a ieşit la tablă şi a rezolvat fără să clipească o problemă de algebră în care îşi prinseseră urechile toţi olimpicii, toţi candidaţii la mate-fizică, meditaţi din greu şi din timp pentru marea treaptă care era pe atunci admiterea le liceu. Macingo era genial, avea s-o dovedească, în ciuda repetenţiilor, corigenţelor şi notelor scăzute la purtare. Ca să închei apoteotic, el a avut parte şi de o profă de mate care s-a ocupat de el tot anul pînă la admitere şi care l-a făcut să intre la liceu. Cum s-ar zice, a avut o a doua şansă. Nu am nici un fel de nostalgie după sistemul semi-penitenciar, echivoc, opresiv, ideologizat şi bazat pe troc al învăţămîntului pe care l-am cunoscut înainte de '89. Şi nu vreau să spun cu pilda aceasta dickensiană că pe atunci exista adesea o a doua şansă. De regulă nu exista, în mod veritabil, nici măcar prima. Nu mă pot împiedica însă să evaluez şansele lui Macingo

după noile legi ale învăţămîntului (Legea plus modificările ei de 13 ani încoace). Iar dacă extremele nu sînt reprezentative (Macingo era totuşi chintesenţa acestora: un olimpic repetent), care sînt atunci şansele - prima, a doua, a treia - pentru "clasa de mijloc" în curs de şcolarizare? D