R.E.M. I-am părăsit pe R.E.M. pe la mijlocul anilor '90 cînd, după ce m-au sedus cu Drive de pe "Automatic for the People", m-au abandonat în braţele unui "Monster" zgomotos, neinspirat şi, ca să fiu sincer, deloc atrăgător. A fost o despărţire de oameni maturi, fără bocete şi ameninţări: mă plictiseau, nu mai aveam ce să ne spunem, iar în plus era deja timpul să legalizez relaţia, pînă atunci obscură, cu Billie Holiday, Nina Simone şi Bessie Smith. Fetele au trecut în faţă, iar pe R.E.M. i-am surghiunit undeva pe la periferia prăfoasă a vrafului meu de casete, în vecinătatea cu carcase sparte a lui Bon Jovi şi Alice Cooper. Din timp în timp, oricît de aiurite şi libertine deveneau legăturile mele - închipuiţi-vă că m-am îndrăgostit, caraghios în ochii unora, de un Depeche Mode aflat la a doua tinereţe după ce o viaţă întreagă l-am hulit şi dispreţuit, ca apoi, fără a clipi măcar, să mă arunc în braţele lui Tom Waits ca să ne jurăm credinţă veşnică, ca să-l înşel, însă, şi pe acesta, scurt dar pasional, cu R.A.C.L.A. şi Getto Daci - R.E.M. îmi mai trimiteau mesaje de foşti îndrăgostiţi sub diverse forme de videoclip (aş minţi să spun că Lotus nu mi-a redeşteptat imagini, pe care le credeam pierdute, cu R.E.M., cu mine şi cu sticle de bere pe un balcon cu vedere la curţi cu găini şi gîşte). Atunci, dar oare nu ni se întîmplă tuturor?, ne dădeam întîlniri clandestine în care ne aruncam reproşuri şi cuvinte dulci, ştiţi şi dumneavoastră: It's the End of the World (and We Know It), Losing My Religion, Everybody Hurts, după care, inevitabil, mă întorceam la unii sau alţii, iar vocea lui Stipe dispărea luni bune din camera mea. Acum, după o pribegie de aproape un deceniu, R.E.M. se întorc cu cea mai bună mişcare pe care o puteau face: un "The Best Of" şi un videoclip nou Bad Day în care îi regăseşti neschimbaţi, în cea mai bună formă posibilă, memorabili. Videoclipu