n doar batrinii si copii se mai vad pe strazile Darmanestiului, un oras care trage sa moara n de cind s-a oprit rafinaria parca s-a oprit si timpul n tinerii s-au raspindit care incotro, iar prin localitate bate vint de pustiu Pentru cei care cunosteau agitatia de acum citiva ani din Darmanesti, comuna cu pretentii de oras, linistea care domenste acum pare nefireasca. Oamenii merg pe strazi cu teama parca, in asteptarea a ceva care nu mai vine. Nici macar nu se opresc sa stea de vorba, desi nu au o tinta precisa. In centrul orasului, cele citeva magazine stau cu usile larg deschise, o invitatie pentru clientii care nu indraznesc sa le mai treaca pragul. In piata altadata plina, acum vreo trei precupete din Galati mai schimba agale cite o vorba. Nici tipenie de om prin preajma. De cum ne apropiem, o femeie inca tinara se ridica de pe un scaun asezat in spatele tarabelor si se apropie de marfa expusa cu generozitate. Era rindul ei la clienti, in cazul in care ne-am fi oprit sa cumparam ceva. Usor dezamagita de alarma falsa, femeia ne povesteste ca vine cu marfa inca de acum 20 de ani in Dramanesti. "Pe vremuri, cind mergea rafinaria, vindeam si cite 12 lazi de rosii pe zi. Acum, impreuna cu cei doi vecini ai mei de taraba, daca vindem doua-trei kilograme pe zi. S-au dus vremurile acelea, nu ne mai cumpara oamenii marfa", ne spune femeia privind cu jale catre rosiile asezate ca pentru Ziua recoltei. Linga peretele unei cladiri, un batrin ne priveste cu indiferenta. Toader Dima, a lucrat, de pe 14 martie 1962 ca manevrant la rafinarie. "Ehe! ce vremuri erau atunci! Dimineata, strada asta, era plina ochi de sute de muncitori care mergeau la schimb. Care veneau cu trenul, care cu autobuzele, era furnicar de lume aici. Si grabiti cu totii, ca se muncea, nu gluma! Si era bine! Cum a venit revolutia, m-au chemat la personal si mi-au spus ca trebuie sa ies la pensie. Am iesit,