1. Mai intii, as vrea sa fac o precizare terminologica, care mi se pare destul de importanta pentru discutia de fata.
Expresia „filozofie romaneasca“ ar putea avea cel putin doua sensuri. Intr-un sens tare, „filozofia romaneasca“ se refera la existenta, in scrierile autorilor romani de filozofie, a unui ceva ireductibil si iremediabil romanesc (ceva pur, asemenea unui element chimic), peste care dai atunci cind ti se intimpla sa deschizi cartea unui filozof din Romania si pe care nu ai sa-l gasesti niciunde in alta parte. Cu alte cuvinte, ar exista o esenta romaneasca, o componenta absoluta, la care cei ce nu sint romani nu au acces (si nici nu pot s-o inteleaga), dar care da substanta scrierilor filozofice semnate de insi cu cetatenie romana. Personal, nu sint de acord cu asa ceva, din cel putin doua motive. Mai intii, pentru ca filozofia, acolo unde apare, e ceva serios, universal si peren, care nu cunoaste diviziunile provizorii si aproximative pe care le facem noi intre tari, natiuni, state. Filozofia e, dupa mine, un efort – nu romanesc sau unguresc, ci pur si simplu omenesc – de a intelege cit de cit ce e cu noi in aceasta lume.
Moartea, nasterea, suferinta, absurdul, Dumnezeu si celelalte chestiuni cu care se ocupa filozofia ne tulbura existenta ca oameni (si nu ca romani, sau chinezi, sau afgani). Cind ti-e frica de moarte si cind incerci sa intelegi de ce ti-e frica de moarte, nu mai are nici o insemnatate ca esti roman sau altceva: atunci esti pur si simplu fiinta muritoare. Nu vad de ce insomniile unui roman chinuit de „intrebari fundamentale“ ar fi mai de soi decit insomniile unui ucrainean bintuit de aceleasi probleme. Fireste ca orice filozofie apare intr-un anumit context (cultural, literar, lingvistic etc.), context care are ceva important de spus in ce priveste forma ei, dar nu cred deloc ca fondul ei va fi afectat de acest contex