Sa fim seriosi si sa recunoastem cinstit: nimeni nu se duce sa-i vada pe japonezi jucind Shakespeare, nutrind o cit de mica speranta ca va avea revelatia vietii sale de spectator, ca va descoperi sensuri sau directii de abordare care ar fi scapat teatrului european vreme de vreo citeva secole. Nici macar o curiozitate onesta nu cred sa fie motivul real cel mai profund, cel pe care-l descoperi atunci cind dai la o parte justificari de genul „interes profesional, nevoia de informare“ s.a.m.d. Cred ca ceea ce atrage e un exotism cumva paradoxal. Zic asta pentru ca un exotism pur ar aparea si ar fi pe deplin justificat in cazul unui spectacol de teatru japonez traditional. Cum insa este bine stiut ca Théatre du Signe isi propune sa aduca in atentie cultura europeana si formele sale de exprimare din spatiul japonez, omul de teatru merge printr-un soi de monitorizare.

Reperul dintii, adica autorul, se bifeaza rapid: despre Shakespeare, numai de bine! Al doilea ar fi viziunea regizorala. Teza e limpede, se citeste usor atit pe scena, cit si in programul de sala. William Galinsky ne spune cum ca Marele Will ar fi contemporanul nostru. Poate este o noutate pentru japonezi si o misiune de recuperare asumata regizoral, dar noi am aflat asta prin anii ’60 de la Jan Kott. In plus, prezenta aplicatie la tema nu prea are cum sa ne impresioneze dupa deceniile de demonstratii tulburatoare, revolutionare, subversiv-complice... Cam atit la capitolul idei. Ramine de discutat transpunerea scenica. Aici monitorizarea se face prin dubla comparatie: fata de reperele noastre occidental-autohtone si fata de ceea ce stim deja, din experientele anterioare, despre trupa nipona. Remarcabil este saltul calitativ in ceea ce priveste jocul actoricesc. In cheie realista, de influenta stanislavskiana, acesta apare bine curatat de urmele vadite altadata ale expresivitatii orientale. Tinuta