Criticul orădean Ion Simuţ este unul dintre cei mai energici susţinători ai ideii revizuirii operelor literare mai vechi şi, implicit, ai rediscutării periodice a canonului literar. Revizuirea unei opere literare nu trebuie privită ca o acţiune insurecţională, făcută cu scopul aprioric de a demola anumiţi scriitori deveniţi neconvenabili din diverse motive (cel mai adesea metaliterare) pentru sistemul de valori al unei epoci şi de a scoate în prim-plan alţii, mai în ton cu o anumită corectitudine literară a respectivului timp prezent. Din motive lesne de înţeles, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, în România s-a încercat impunerea în forţă a unui nou canon literar, făcîndu-se un soi de tabula rasa din toată literatura română scrisă înainte de venirea comuniştilor la putere. În timp, lucrurile au revenit oarecum la normal, marii clasici şi-au recîştigat locul pierdut prin vremelnica lor trecere la index, astfel încît, la sfîrşitul anului 1989, exista în literatura română un canon literar hibrid (în continuă transformare şi cu goluri tot mai mari, dat fiind faptul că operele scriitorilor imigraţi sau doar ostili regimului politic erau automat scoase din circulaţie), combinaţie între marile valori recunoscute ca atare încă din perioada interbelică şi noile vedete ale realismului socialist. După căderea regimului comunist punerea în discuţie a canonului literar a devenit legitimă, mai ales din perspectiva golurilor existente în cadrul acestuia. O serie întreagă de scriitori fuseseră excluşi din marile sinteze critice şi ţinuţi departe de ochii publicului (de programele şcolare nici nu mai putea fi vorba, simpla lor pomenire putînd să atragă sancţiuni drastice), în fond, singurele instanţe naturale (în comunism lor le-a fost adăugat şi un factor nenatural: politicul) apte să confirme caracterul canonic al unor opere. Or, devenise clar că oper