Desi UE a pornit ca un proiect politic, par excellence, urmarind pacificarea Europei occidentale (prin concilierea, in primul rand, a Frantei cu Germania), pe fondul Razboiului Rece, dimensiunea economica a capatat importanta tot mai mare in timp. Aici poate fi incadrat si demersul de a face fata competitiei economice cu SUA si cu tari asiatice ce au cunoscut progrese extraordinare in ultimele decenii. De-a lungul anilor s-a observat ca insusi proiectul politic nu are sanse de reusita fara adancirea integrarii economice. In plus, integrarea economica si-a dovedit limitele in lipsa omogenizarii spatiului UE (a convergentei). Definirea convergentei economice se face pe doua trasee: convergenta nominala, care priveste, cu precadere, indicatori macroeconomici (inflatie, datorie publica, nivel al dobanzilor, si fluctuatia cursului de schimb pentru tarile necuprinse in Euroland - care nu au adoptat moneda unica); si convergenta reala, care se refera la venit pe locuitor, discrepante inter-regionale, functionarea institutiilor, inclusiv a regimurilor fiscale etc. Nevoia de convergenta reala a impus aparitia politicii regionale la scara UE, a fondurilor structurale si de coeziune.

Potrivit logicii de convergenta mentionate mai sus, tarilor candidate li se cere - pentru aderare - sa satisfaca doua criterii esentiale: a) sa aiba o asa-numita "economie de piata functionala"; b) sa reziste presiunilor concurentiale inauntrul UE. Primul criteriu are in vedere functionarea ansamblului national ca economie de piata deschisa, in care institutiile/mecanismele de baza ar asigura alocarea eficienta a resurselor (in sensul orientarii acestora catre utilizari care maresc bogatia individuala si a societatii), un nivel adecvat de economisire interna si investitie; o "economie de piata functionala" este cea care nu tolereaza risipa de resurse endemica, care le foloseste eficient