Orice conversaţie despre cercetarea ştiinţifică se dovedeşte a fi o poveste fără sfîrşit. Atît oficialii Ministerului sau ai Academiei, cît şi directorii sau angajaţii diverselor institute sînt dornici să vorbească. Şi au ce povesti, pentru că, în general, lucrurile nu merg prea bine. Problemele cercetării româneşti sînt cunoscute, chiar în forma lor superficială, de opinia publică cetăţenească: cînd spui cercetător, bunul-simţ colectiv aude "cerşetor". Se ştie, deci, că dacă lucrezi în cercetarea de stat mori de foame. Dacă asculţi ce spun autorităţile cercetării, lucrurile nu stau chiar aşa: există competiţie, pe bază de proiecte, există fonduri europene, există şi subvenţii de la stat; sînt cercetători care cîştigă, prin aceste proiecte, chiar mai mult decît directorii lor, există institute care se descurcă şi care îşi aplică, pline de succes, rezultatele în producţie. Părerea cercetătorilor şi a directorilor de institute nu e chiar atît de roză: strategii pragmatice şi funcţionale există, la modul teoretic, dar în practică lucrurile nu se întîmplă chiar ca la carte. Finanţările

pentru proiecte nu se acordă chiar aşa de cinstit, perspectivele cercetătorului nu prea există, decît dacă se descurcă pe cont propriu şi-şi aranjează legături în străinătate. Nici în universităţi lucrurile nu stau mai bine. De fapt, la o a doua privire, Ministerul Cercetării este un culoar dintr-o clădire, iar ministrul nu mai are funcţie: a fost secretar de stat şi e doar consilier. Deja sună kafkian, dar şi dickensian, într-o combinaţie nu tocmai fericită. De nuanţe stilistice aparte se poarte vorbi şi în cazul discursurilor majorităţii interlocutorilor: figura de stil predilectă pare a fi repetiţia. Din fluxul nemulţumirilor se disting iniţiativele private; şi aici există, însă, probleme: unele instituţii serioase, care într-adevăr vor să facă ceva, le fac fără ajutor neaoş,