În general (şi simplistic) vorbind, există meserii care se fac cu mîna (tîmplăria, croitoria etc.), există meserii care se fac cu capul (politica, matematica etc). Mai sînt şi meserii care se fac şi cu una şi cu alta. Prima care îmi vine în minte este arhitectura - pe de o parte schiţe şi structuri, pe de alta psihologii şi funcţiuni. Meseria de ziarist e asumată de multe subcategorii - unii scriu comentarii, unii traduc şi compilează informaţii din surse externe, cei mai activi aleargă după interviuri şi reportaje, încercînd să pună cap la cap cioburile realităţii. În fine, alţii aşteaptă ocazia şantajului major. Ziaristul de radio nu e complet pînă nu ştie cînd să apese pe RECORD, cum să-şi insinueze vocea, cînd să închidă calea. Asta e doar manualitatea, absolut inutilă dacă nu ştie ce şi cum să spună. La radio eşti una cu maşina. Dar tot capul predomină, nu? În 1994 traversam Basarabia cu autobuzul hodorogit al BBC-ului. Trebuia să intrăm în Transnistria; nu ştiam la ce să ne aşteptăm, aveam doar adresa şcolii unde zeci de copii învăţau româneşte, în ciuda perverselor boicoturi ale aşa-zisului guvern. Părinţii plăteau manualele, chiria clădirii şi chiar lemnele de foc pentru iarnă. Aşa fac şi acum alţi părinţi. Cu gîndul la interviurile pe care aveam să le luăm profesorului Iofciu şi elevilor, n-am observat că am trecut de graniţa Transnistriei. Nici nu era marcată. Naivitatea n-a durat mult. Cîţiva haidamaci înarmaţi au ieşit la drumul mare şi autobuzul a oprit scîrţîind din toate articulaţiile. Erau trei, miroseau a băutură şi purtau zdrenţe multicolore. Ne-au inspectat din ochi, ne-au pus AKM-urile sub bărbie şi ne-au acuzat că sîntem spioni străini. Le-am arătat paşapoartele cu vizele Republicii Moldova, dar nu i-am convins. Ne-au zis că le duc la comandament pentru studiu şi duşi au fost. În pădurea învecinată. După vreo zece minute, colegul meu a dec