Printre atitea spectacole mari, de ore si ore, pline de miscare si de culoare, cu balete fel de fel, cu regizori care au re-descoperit comicul buf si pedaleaza pe el de parca ar fi o inventie care dateaza cel mai devreme de anul trecut, cine mai sta sa se gindeasca si la spectacolele „mici“ din Festival, de la 35 de minute pina la o ora? Si totusi agitatia din „marile“ spectacole, prea adesea nedublata nici de narativ, nici de dramatic, caci despre emotie ce sa mai vorbim, pare, „alelei, voinicule!“, adinc ingropata in straturile profunde ale teatrului, fiind contrabalansata de doua productii miniaturale din Festival, e adevarat, genuri total diferite, cu siguranta unii ar spune incompatibile: Play de Samuel Beckett, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj in parteneriat cu Thalia din Budapesta, regia Tompa Gábor, cu Szilágyi Enikó, Buza Tímea, Keresztes Sándor, scenografia Both Andras, si Faust, versiune libera dupa Goethe si Marlowe, Teatrul Tandarica, regia, scenografia si interpretarea Gabriel Apostol, Ion Brancu si Mariana Zaharia.

Ce le apropie si de ce ar face ele doua un element compact, capabil sa se opuna inflatiei de burlesc si pestrit din productiile Festivalului? O tehnica repotentata estetic in fiecare dintre productiile amintite: cea a imobilitatii. Nici vorba de imobilitatea aceea de „teatru radiofonic“, aplicata peiorativ montarilor in care fiecare actor isi rosteste partitura, independent de ceilalti, de relatia cu personajele sau chiar cu spectacolul in ansamblu. Dimpotriva, e vorba aici de efectele deliberat cautate si amplificate ale imobilitatii ca tehnica de joc. Le mai apropie in plus spatiul mic, fara nici un coltisor de refugiu pentru cei maxim 30 de spectatori care se simt invadati de povestea de pe scena, precum si structura dihotomica a amindurora, in care punctul e miscarea si contrapunctul – impenetrabilitatea cu multiplele ei val