Memoria ca zestre primul volum din confesiunile Ninei Cassian se desface precum rachetele de la NASA, în trei trepte: primul nivel îl constituie un jurnal ţinut de poetă în perioada 1948-1953. Comentariile asupra acestui jurnal, datînd din anul 1975, constituie cel de-al doilea nivel. În fine, stabilită în SUA autoarea are o nouă viziune – să-i spunem, definitivă – asupra jurnalului, dar şi asupra comentariilor din 1975. Întregul funcţionează ca o versiune personală a Ninei Cassian la ceea ce, pe urmele lui François Furet, s-ar putea numi sfîrşitul unei iluzii. Altfel spus, jurnalul din perioada 1948-1953 dă măsura unei sublime şi generoase iresponsabilităţi. Urmează trezirea din 1975, camuflată în text de teama represiunilor politice, şi mărturisirea plenară a lucidităţii dobîndite, după stabilirea în Statele Unite ale Americii, de unde chipul înfricoşător al regimului comunist putea fi privit ca o hîdă mască de carnaval.

Din punctul de vedere al cititorului de azi partea cu adevărat interesantă a acestei cărţi este jurnalul iniţial, scris în anii instaurării puterii comuniste. După evenimentele din decembrie 1989, piaţa cărţii din România a fost invadată de jurnalele şi memoriile unor oameni care, după puterile lor, au încercat să înfrunte teroarea comunistă şi care au plătit cu ani grei de închisoare vini reale sau imaginare. Citind mai toate cărţile de memorii apărute în ultimii ani, cineva care nu a trăit în ţară ar putea ajunge la concluzia că românii au fost un popor de rezistenţi şi că, inclusiv cei angrenaţi în punctele cheie ale mecanismelor de putere, s-au întrecut în a sabota din interior regimul comunist. Mult mai palidă este producţia de confesiuni ale celor care au crezut în „puterea populară”. Aceştia fie şi-au ars jurnalele imediat după revoluţie, fie nici măcar nu le-au scris, fiind prinşi cu lupta de clasă. De aceea, un jurnal pre