E riscant, ciudat şi vrăjit locul unde a ajuns muzica celor de la Radiohead. E atît de neobişnuit încît nu-mi imaginez tortură mai groaznică şi mai perversă pentru un muritor de rînd, drăgălaş şi nevinovat, decît aceea de a fi închis într-o cameră întunecoasă împreună cu "Hail to the Thief", ultimul lor album. Dacă aţi ascultat deja cam ce se aude pe acolo, probabil că nu vă va fi greu să vă imaginaţi ce se va întîmpla cu sufletul torturatului: mai întîi va simţi uimire, apoi furie, şi în cele din urmă spaimă, o spaimă greoaie şi înfricoşătoare care îl va face să se lepede de toate înainte ca albumul să cînte pentru a treia oară doar ca să se vadă scăpat din acel coşmar insuportabil şi să se întoarcă cu umilinţă şi iubire întreită la dragul lui de Pepe. Pe de altă parte, sînt convins că există şi o mulţime de oameni de bine cărora să li se pară că muzica a ajuns pur şi simplu prea departe pentru gustul lor şi să se declare înfrînţi de atîta experiment avangardist. De fapt, dincolo de ciudăţenia locului în care te împinge muzica şi despre care voi mai vorbi ceva mai încolo, sound-ul nu merge mai departe de ceea ce se aude la Björk în ultima vreme: maşinăriile au existat de la facerea lumii pitite pe undeva prin munţi (asta zice Björk) şi odată cu de-alde Aphex Twin şi Massive Attack ele au fost dezgropate ca să se pună pe înfăptuit melodii rafinate cu ritm mai greu de banghit (asta zic eu). Pe lîngă această mixtură electronică cu influenţele ei inevitabile, există tot acel aşezămînt rock cu chitare, tobă şi bas asezonat cu modulaţiile lui Thom Yorke care înseamnă Radiohead de o vreme încoace (şi să nu vă gîndiţi aici la Creep, că asta era demult, ci mai curînd la ceea ce s-a întîmplat de la Karma Police pînă acum). Cu această împletire vădit necomercială poţi să rămîi foarte uşor la un prim nivel, conservator şi facil să-i zicem, care îţi spune că e mult mai să