Pentru cei care au trăit cîteva decenii sub tirul propagandei comuniste, cuvîntul "nou" este un cuvînt compromis. Am fost educaţi în ideea contrastului fatal dintre "vechi" şi "nou" - cu adaosul subînţeles că tot ce e vechi e rău şi tot ce e nou e bun. Prin reacţie, am devenit mefienţi faţă de o "noutate" care se dovedea tot mai dizolvantă şi mai autoritară. "Noul" devenise materia tuturor demagogiilor, numele neliniştitor al tuturor schimbărilor nefaste cu care eram confruntaţi. În numele "noului" ne era interzis accesul la marile repere ale tradiţiilor noastre intelectuale, în numele "noului" ne erau arestaţi părinţii, în numele "noului" ni se dărîmau casele şi ni se sistematizau satele. Deasupra tuturor se înălţa, spectral, un model pedagogic despre care se mai vorbise în Europa, dar care, acum, căpăta o realitate brutală, în ciuda schematismului lui: modelul omului nou, un amestec de utopie festivă şi de supunere decerebrată. Omul acesta şi-a inventat rapid un limbaj specific, limbajul "de lemn" (analiştii englezi îi spun, nu întîmplător, newspeak, "limbaj nou"), un limbaj desfigurat, neînsufleţit, sufocat de neantul formulelor gata făcute şi al lozincilor. Preluat în retorica triumfalistă a "progresului", "noul" era epitetul stereotip al revoluţiei victorioase, antologat ca atare în sottisier-ul socialist al shakespearienilor Ilf şi Petrov (vezi cronica orăşelului Vasiuki, care "s-a dezvoltat" într-atît, încît merită numele de "New Moscova", urmînd ca, prin contrast, Moscova să devină "Old Vasiuki"). Pretutindeni unde se instala în lumea comunistă, noul echivala cu falsul, cu batjocorirea trecutului, cu diminuarea autenticităţii. Era de aşteptat, prin urmare, ca tot ce ni se recomanda ca "nou", chiar dacă venea de pe meleaguri "normale", să ni se pară suspect. Ne obosea şi ne oboseşte încă să vedem atîtea lucruri ornamentate cu calificativul "nou": noul v