O veche şi mereu actuală înţelepciune de branşă spune că situaţia ideală pentru un critic literar este aceea de a scrie despre autori pe care nu-i cunoaşte. Altminteri, există riscul coruperii actului critic prin tot felul de (pre)judecăţi metaliterare. Fiecare critic literar simte o profundă stare de disconfort atunci cînd primeşte cărţile scriitorilor care îi sînt prieteni foarte apropiaţi. Este limpede că va trebui să scrie despre ele. Dar cum o va face? Dacă respectiva carte este un eşec şi va spune acest lucru, vechea prietenie se va risipi instantaneu, iar criticul va fi cuprins – inevitabil – de un sentiment de culpă care îl va face să evite pentru multă vreme întîlnirea cu autorul respectiv. Dacă despre aceeaşi carte proastă va scrie o cronică elogioasă, criticul va deveni, el însuşi, ţinta băşcăliei confraţilor, iar de credibilitatea verdictelor sale se va alege praful. Culmea este că nici măcar în situaţia fericită a întîlnirii cu o carte bună poziţia criticului nu este mai comodă. Lăudînd cartea se va spune maliţios, „e prieten cu autorul”. Dacă îi caută nod în papură pentru a-şi demonstra „obiectivitatea” va stîrni, pe bună dreptate, dezamăgirea şi, eventual, reacţia indignată a prietenului-autor. Oricum ar lua-o, tot prost iese. Aşa că, în cele din urmă se aruncă oarecum orbeşte în materia cărţii, se scufundă în litera ei, încearcă, pe cît posibil, să uite cine este autorul ei, chiar dacă, asemenea arbitrilor de fotbal care oferă întotdeauna un avantaj de 5% gazdelor, mai închide ochii la cîte o imperfecţiune minoră a operei sau laudă cu asupra de măsură reuşite care în mod normal nu ar avea nimic ieşit din comun. Mutatis mutandis, procedează precum Perseu care a răpus Medusa privindu-i chipul, nu în faţă, ci reflectat în scutul de aur.

Pe coperta cărţii Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele şi-au dat întîlnire pri