Se ia una bucata redactie: mica dar voinica, cu o medie de virsta in jur de 30 de ani, se agita bine pina ii ies fulgii vinerea si lunea, se bombardeaza informational si se toaca marunt, marunt cu diverse dorinte (diacritice, redactare, texte imposibile – prea lungi, prea scurte, interesante sau prea incilcite –, evenimente la care primesti invitatii dar nu poti sa ajungi, telefoane si mai ales mail-uri). Era sa uit, cel mai mult si mai mult conteaza, pentru ca revista sa iasa bine (in forma de cozonac), textele pe care le astepti indelung, adica tirziu in noapte, cu ochii scosi si cam sticlosi dupa o zi de stat linga ecranele Mac-urilor. Atunci simti ca innebunesti, ca nu mai vrei sa te prinda urmatorul numar in redactie, ci undeva foarte departe unde sint sterse din calendar zilele de inceput si de sfirsit de saptamina.
Nu, nu este vorba despre un text nevrotic, ci doar despre o zi din acelea pline in care trebuie sa fii atent in o mie de parti si sa tii minte o gramada de lucruri, ba, mai mult, sa-l concurezi pe Superman si sa vorbesti (dragut, fara sa dai semne vizibile de nervozitate) la doua telefoane deodata, sa stochezi informatii pe hard-ul propriu... Cu ceva timp in urma, Viki pusese chiar in circulatie bancul cu „nu-ti mai spun, ca si asa uiti...“. Chiar si acum, cind ma straduiesc sa scriu citeva rinduri aniversare (ar trebui sa iasa senine si calme), ii raspund si Olgai la „mai Ana, voi ce mai aveti de pus in paginile alea?“, ma conversez si cu Alina care care vrea sa stie daca mai are ceva de citit pe ziua de azi, ca sa nu mai vorbesc de Paul de la computer care vrea sa afle cum se desparte „inautentic“...
Dar cel mai rau si mai rau lucru nu s-a intimplat inca pe ziua de azi: daca Florin nu trimite rubrica si daca nu voi gasi cu ce sa umplu chenarul pastrat, va trebui sa ma mobilizez si pentru Micul ecran. Sa speram ca, totusi
