M.M.: Uite ca s-a mai dus un an si-n euforia sarbatorilor, ne gindim sa facem o discutie relaxanta, nu tocmai un top ca de obicei, despre spectacolele bune si rele, despre evenimente teatrale, ca sa citeasca omul in fata bradului de Craciun, asta daca e destul de nebun.

I.P.: Si facem discutia asta la sfirsit de an calendaristic, desi a mai fost una cu aceeasi tema in vara, la incheierea anului teatral, fiindca pentru teatru Craciunul – picind la jumatatea stagiunii – inseamna totodata si un inceput. Putem face, o data cu bilantul anului trecut, si o prognoza asupra celui care va veni, luind in considerare premierele care au avut deja loc.

M.M.: Hai sa-ncepem cu ceva care a enervat pe multa lume: Trei surori al lui Afrim.

I.P.: Pe care noi l-am vazut in martie, desi avusese premiera in februarie.

M.M.: Sa ne gindim la controversele pe care le-a stirnit acum, in Festivalul National de Teatru, la toata furia pudibonda, care, zic eu, dincolo de respingere sau de sustinere, are cauze mult mai profunde. Sa vedem: de ce s-au spart atitea capete si-au ragusit atitea voci pentru asta?

I.P.: Cum discutiile de la Congresul AICT s-au purtat in cerc restrins, ce s-a vorbit acolo nu stiu. Am citit in schimb articolul lui Michael Billington din The Guardian, raspunsul lui Victor Scoradet din LA& si controversa iscata tot acolo, controversa care s-a transformat, lucru curios, intr-o confruntare intre conservatori si reformisti. Din pacate, e o polemica maniheista ce pare si ea sa uite calea de mijloc.

Dincolo de spectacol in sine, cred ca montarea lui Afrim a devenit in timp un soi de munitie de folosit in „lupta“ dintre doua moduri critice radical diferite de a vedea teatrul.

M.M.: Ce mi se pare mie interesant si motivul pentru care cred ca Trei surori schimba niste perceptii deja formatate in fold