În masiva şi foarte incitanta sa carte Lumea criticului (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000), Gabriel Dimisianu a inclus, pe lîngă studiile critice publicate în ultimii ani şi o amplă secţiune de portrete şi evocări ale unor scriitori din deceniile şase şi şapte ale secolului XX, mulţi dintre ei uitaţi astăzi. Dacă despre stilul critic al lui Gabriel Dimisianu (model de precizie şi echilibru, care şi-a făcut din fidelitatea lecturii principala carte de vizită) nu mai sunt multe de spus după o carieră întinsă pe o perioadă de jumătate de secol, aceste evocări ale vechii lumi literare, făcute cu zîmbetul melancolic al aducerii aminte, au fost în măsură să aducă marea revelaţie. Pentru că, graţie lor, lumea literară românească a făcut cunoştinţă cu un alt Dimisianu: criticul obiectiv, obişnuit să analizeze cu lupa şi să spună lucrurilor pe nume (chiar dacă, uneori, exageratele sale precauţii stilistice şi civilitatea înnăscută, urbanitatea tonului i-ar putea face pe unii naivi să confunde echilibrul şi moderaţia cu excesul de generozitate), a lăsat pentru o clipă locul unui artist sentimental şi melancolic. În aceste texte confesive, Gabriel Dimisianu a renunţat la inexpugnabila platoşă a criticului dezvăluind cîte ceva din atît de sublimele slăbiciuni ale omului. Încurajat de buna primire făcută de critică acestor fragmente memorialistice, Gabriel Dimisianu a făcut ceea ce trebuia să facă: a tipărit un admirabil volum de Amintiri şi portrete literare.

Actualul volum conţine, pe lîngă textele publicate în secţiunea amintită din Lumea criticului, altele de aceeaşi factură scrise ulterior, precum şi un amplu interviu-profesiune de credinţă a criticului literar, acordat lui Ion Popescu-Brădiceni pentru revista „Columna”.

După căderea regimului comunist, în literatură, la fel ca în politică, s-a manifestat tendinţa de a se face uitată, c