Eugène Ionesco a fost un pictor copilăros, care se arunca febril asupra tuburilor cu culori şi picta 50 de guaşe pe zi. Pictura sa nu e copilăroasă.
Eugène Ionesco a fost un pictor naiv, care se mira în faţa imaginilor ieşite din propriul penel. Pictura sa nu e naivă. Ca printr-o transfuzie de sânge, îsi extrage vitalitatea din corpul robust al operei scrise. Atunci când Ionesco a obosit să scrie, s-a apucat să picteze. “J’en avais assez de mots après trente ans de pièces”1. A obosit să scrie, sau cuvintele – cuvintele lui, sau pur şi simplu cuvintele – au obosit?
Ca pictor, Ionesco a pornit de la zero. A transferat însă în pictură toate ideile şi obsesiile pe care până atunci le exprimase în scris, transformându-le în imagini. Or, după cum remarcă undeva scriitorul devenit pictor “ş…ţ l’image est beaucoup plus parlante que la littérature ou le discours abstrait.”2
Miracolul picturii lui Ionesco: întâlnirea dintre temele literaturii ionesciene (angoasa morţii, căutarea absolutului, a lui Dumnezeu, destinul omului-marionetă etc.) şi mâna de pictor naiv a lui Ionesco.
Zürich. Din tramvaiul 10, care coboară pe Universität Strasse zăresc, pentru o fracţiune de secundă în vitrina galeriei de la numărul 9, un tablou; culorile primare, intense, linia neagră, robustă lasă pe retina în mişcare o impresie puternică. La prima ocazie mă opresc o clipă în faţa vitrinei. Când citesc în colţul din dreapta jos al guaşei (sau litografiei?) Eugène Ionesco (în creion), clipa se transformă în lungi minute de contemplare, urmate de impulsul de a intra în galerie. Intru în vorbă cu proprietara, doamna Lily Brülisauer, care îmi ghiceste în cinci minute naţionalitatea. Îmi arată apoi, sprijinite de pereţii a trei încăperi, pe mai multe rânduri, în rame albe, cuminţi, guaşe şi litografii de Ionesco.
Amprenta picturii lui I
