De o buna bucata de vreme, dramaturgii germani contemporani sint cunoscuti pe toate continentele, sint jucati in mai toate tarile alfabetizate. Nume precum Botho Strauss, Franz Xaver Kroetz, Peter Handke ori Heiner Müller erau considerate, inca dinainte de caderea zidului, drept prezente obligatorii pe afisele tuturor teatrelor care-si respectau publicul. Veritabili clasici in viata, dramaturgii enumerati aici nu erau insa nici pe departe singurii importanti. Tankred Dorst, Herbert Achternbusch si multi altii mai tineri erau, si ei, bine cunoscuti in Europa.
Pentru ca, dupa 1989, acestora sa li se adauge multi, multi altii. Citez, aproape la intimplare, nume de autori dramatici a caror faima a depasit cu mult granitele spatiului cultural de expresie germana: Oliver Bukowski, Marius von Mayenburg, Dea Loher, Roland Schimmelpfennig, Theresia Walser, Igor Bauersima, Sibylle Berg, Moritz Rinke, René Pollesch, Albert Ostermeier, Gesine Danckwart, Fritz Kater, Thomas Jonigk. Acestora li se adauga austriecii Thomas Bernhard, Peter Turrini, Elfriede Jelinek s.a. precum si elvetienii germanofoni, de la Thomas Hürlimann si Urs Widmer pina la tinarul Lukas Bärfus. In timp ce noul val francez (Sarrazac, Dürringer, Lagarce etc.) este, in ciuda limbii mai accesibile, mult mai putin cunoscut in afara lumii francofone, in vreme ce italienii si spaniolii nu au mai dat de mult dramaturgi de circulatie internationala, spatiul teatral de expresie germana este, dupa cel anglofon, cel mai productiv in materie de autori dramatici. Care sa fie explicatia acestui veritabil Theaterwunder, a acestei minuni teatrale?
Ascensiunea nazismului, cu urmarile ei cunoscute, a produs un hiatus ce a inceput prin anii treizeci (o data cu emigrarea dramaturgilor importanti ai vremii) si s-a sfirsit, in RFG, in prima jumatate a anilor saizeci. Daca poezia si proza au avut de rezolvat doa
