Relatia tensionata dintre Ministerul Culturii si coregrafii independenti dateaza de prea multa vreme ca sa mai fie o noutate pentru cineva. In repetate rinduri, reprezentantii sectorului independent au trimis diverse scrisori Ministerului (cum a fost cea din primavara anului trecut), cerind sa li se acorde un spatiu pentru repetitii, spectacole, intilniri, ateliere etc., asa cum se intimpla in orice tara civilizata. Din pacate, insa, dansatorii sint nevoiti in continuare sa repete pe unde apuca si sa-si joace spectacolele mai mult in strainatate, pentru ca in Romania nu au unde. Toate doleantele lor tin de un climat cultural de normalitate, decenta si minima implicare, de o politica culturala nesubsumata intereselor si afinitatilor personale, in care valorile sint sustinute si nu marginalizate. Peste tot in lume, artistul independent primeste fonduri de la buget pentru realizarea proiectelor, pentru festivalurile la care trebuie sa participe etc. Asta nu inseamna ca este mai putin independent, ci ca a ales o anumita structura in care sa-si poata desfasura activitatea. In Romania, statutul coregrafului independent este minimalizat si desconsiderat, ignorat continuu de Ministerul Culturii, ca si cum ar fi ceva lipsit de orice importanta. Daca niste „nebuni“ sau „amatori“, cum au mai fost numiti, vor sa danseze, n-au decit s-o faca pe cont propriu.
Cum si cu ce mijloace nu mai intereseaza pe nimeni. Pe de alta parte, atunci cind dansatorii si coregrafii independenti obtin premii in strainatate, ei devin, instantaneu, o imagine tocmai buna de exportat, pe care Ministerul si-o aproprie cu aceeasi dezinvoltura cu care le respinge orice initiativa. Paradoxul functioneaza perfect. Dansatorul independent este privit ca un accesoriu, o „bomboana fondanta“ – ca sa-l citez pe Mihai Mihalcea – care poate oricind lipsi din meniu. Atita timp cit nu exista un spatiu in