- Colocviul acesta, organizat aici, la Leipzig, de Balkanromanisten Verband (Asociaţia romaniştilor germani preocupaţi de spaţiul sud-est european), mi-a oferit ocazia de a vă reîntîlni. Aţi acceptat cu multă amabilitate, în ciuda orei tîrzii şi, fireşte, a oboselii acumulate pe parcursul zilei, fapt pentru care vă mulţumesc mult. Aş dori să începem chiar cu începutul. De cînd datează contactul dumneavoastră cu limba şi literatura română?
- Încă din timpul studiilor mele. Am studiat filologia romanică la Universitatea din Freiburg, în prima jumătate a anilor ’50; şi acolo am constatat că se predau tot felul de limbi romanice, numai limba română nu. Erau, de altfel, anii cînd România devenise pentru Occident o ţară – să zicem – de dincolo de negură, dispărută în spatele Cortinei de Fier. Aşa, din curiozitate, am început să învăţ singur această limbă neglijată, pe baza unui manual. Mi-a părut deosebit de interesantă şi chiar fascinantă, cu un profil, cu un caracter cu totul special, care se îndepărta considerabil de limbile surori. N-am încetat apoi s-o studiez. Aveam norocul că acolo, la Freiburg, se afla Biblioteca Română, actualul Institut Român, o instituţie unică în toată lumea occidentală pentru studiile române, unde am găsit cărţi şi am primit multe încurajări. Cînd am fost cît de cît în stare să citesc româneşte, m-am apucat şi de literatură. Am început cu Caragiale, care, desigur, nu este scriitorul cel mai indicat pentru începători; totuşi m-am descurcat. În afară de aceasta, am dat în Biblioteca Seminarului universitar de romanistică şi de un roman, de fapt, unicul roman românesc care se găsea acolo – şi anume de Rusoaica lui Gib Mihăescu, o carte tabuizată în România în perioada comunistă, dat fiind că acţiunea se petrece în Basarabia românească, pe malul Nistrului. Şi m-am întrebat atunci ce este cu regiunea dintre Prut şi Nistru, o ţară