E timpul să spunem lucrurilor pe nume: cei de la Kumm nu au ce căuta în muzica românească. Sînt o anomalie, o ciudăţenie, o rătăcire. De unde şi pînă unde s-au procopsit cu acest tupeu deşănţat, cu această infuzie perversă de sound occidental matur, copt şi başca, ce ruşine!, inimitabil? Prin ce portiţă ascunsă muritorilor de rînd din rock-ul nostru care duhneşte a stătut şi a mucegai au pătruns ei acolo şi, mai ales, cu ce drept? Acum, cînd lumea ne e deschisă (parţial) şi a privi gîndesc că pot toţi puştii la Linkin Park sau Blink 182, cînd imitaţia lor (mai bună sau mai rea) este la ordinea zilei şi trebuie aplaudată ca un gest insolit şi războinic de răfuială cu toată clica de tataiecuchitară care ştie mai bine ce înseamnă muzica, cînd, ce să mai, războiul sfînt a început şi se întrevăd şi primele semne bune, tocmai acum spun, s-au trezit cei de la Kumm să ne arate că bătălia e fără sens, iar complexele noastre - fireşti, necesare, româneşti - inutile. Exact de asta nu aveam nevoie şi de aceea se potrivesc ei cu noi ca nuca în perete. Pentru ce să ne mai agităm, să facem tam-tam, să ne batem cu pumnii în piept, dacă nişte clujeni au ajuns deja în acea zonă fără griji, melodioasă dar nu simplă, despre care se spune că-ţi cere musai să prezinţi un permis de bună purtare şi cultură ca să se lase atinsă? Se pare că şi în muzică e nevoie de bun-simţ - orice o fi însemnînd asta - şi se mai pare că, pînă la urmă, acesta, cică, ar fi cheia pentru a răzbate cu mintea şi muzichia şi dincolo de spaţiul carpato-dunăreano-pontic fără să te foloseşti neapărat de picioare, pile sau paşaport. În fine. Păcatul cel mare al clujenilor este că se sustrag urechilor ascultătorului de rînd. Sîntem încă, la nivel de timpane, ciocănele, scăriţe şi alte d-alde d-astea, predispuşi

să recunoaştem influenţe (asta ar fi partea cea bună), să catalogăm irefutabil, să descoperim sosiil