Într-o discuţie despre hermeneutica literară a ultimelor decenii, Ştefan Borbely semnala, în cadrul criticii noastre postbelice, prezenţa unei linii ideatice neomanieriste, care se revendică de la Panovsky şi Hocke. Ea ar fi identificabilă “pe coordonata Edgar Papu – I. Vartic – Marta Petreu”, ca şi în eseurile şi exegezele ce ţin de “echinoxismul speculativ”. Ion Vartic îşi mărturiseşte cu insistenţă programatică, de altfel, opţiunea pentru un anume manierism – stilistic şi conceptual deopotrivă – al construcţiei critice în cartea sa Clanul Caragiale. Descoperind în enigmaticul text matein Remember “o profesiune de credinţă în spirit manierist (luînd termenul în accepţia lui Gustav René Hocke)”, care constă în “potenţarea tainei prin taină” şi în elaborarea unei estetici şi chiar etici a tainei aşadar, Ion Vartic îşi face de fapt propria profesiune de credinţă.

În eseurile sale dedicate clanului Caragiale, misterul din care apare şi în care dispare mateinul dandy Aubrey de Vere rezonează cu misterul destinelor parcă la fel de impenetrabile ale unor Anghelache, Lefter Popescu şi Cănuţă. Singurul care se poate situa în perspectiva misterului ficţional este, în opinia lui Ion Vartic, hermeneutul comparatist: “...cred – scrie eseistul – că nenea Iancu face parte dintre creatorii privilegiaţi în care, uneori, coboară harul şi care, atunci, cufundă în inconştientul textelor lor mesaje şi revelaţii transestetice, transindividuale. (Dacă el nu ştie de ce s-a sinucis Anghelache, textul său însă ştie. În acest sens, Caragiale nu e autor, ci transmiţător)”. Menirea hermeneutului va fi, prin urmare, să împărtăşească, în momentele privilegiate de inspiraţie, ceva din revelaţia creatorului. În acest sens, hermeneutica literară îşi poate asocia cu îndreptăţire “metafizica interpretării”, precum şi “ceva din acea gratia interpretandi pe care o explică Moshe Idel,