Ce astepti de la un regizor atunci cind iti propune sa joci intr-un spectacol si cum te raportezi la text?

In general, ma bucur cind textul vine spre mine, spunindu-mi ceva despre ceea ce traiesc eu in momentul respectiv. E un fel de rezonanta. De multe ori mi s-a intimplat ca textul sa vina in intimpinarea unor stari personale si atunci am simtit ca e un pretext pentru ceea ce traiam eu atunci si, in felul asta, pot sa exprim mult mai direct ce mi se intimpla. Si asta e o mare bucurie, cind simti ca ai resurse pentru un text care vine spre tine si pe care te poti modela. E un fel de drum impreuna. Cam asta in ce priveste textul, iar regizoral, ma astept la extrem de multa imaginatie.

Pentru ca ai pronuntat acest cuvint, il consideri definitoriu pentru toata efervescenta ludica din De ce fierbe copilul…?

Absolut. Intii am vrut sa facem spectacolul pentru Prometheus, dar acolo era destul de redus, dura doar o ora, era facut pentru un bar. Ne-am gindit ca nu avea impactul la care noi incepusem deja sa visam si ca pierdea din substanta. Atunci cind am avut la indemina scena, totul s-a dezvoltat intr-un ritm absolut fascinant. Cind lucrezi cu Radu Afrim, inca din start ai senzatia ca spectacolul o sa iasa bine si, din prima clipa cind il vezi cit e de devotat si de fanatic in tot ce face, ai senzatia ca mergi pe miini bune si ca orice ti-ar propune nu are cum sa iasa prost. Eu sint extrem de deschisa propunerilor regizorale si din prima accept tot ce imi propun ei. Abia dupa aceea ma gindesc si mai am si obiectii de facut. In ceea ce-l priveste de Radu, am totala incredere in modul in care isi imagineaza lumile pe care le construieste si, vazindu-i si celelalte spectacole, sint de-a dreptul invidioasa ca nu joc in ele. Iti da o libertate nemaipomenita si o incredere extraordinara, cauta lucruri care sa te incite. Stii foarte bine un