1. A fost vreodata Culianu ultimul? Daca ar fi sa acceptam argumentele (citeste: exemplele) aduse de H.-R. Patapievici (Ultimul Culianu, in Ioan Petru Culianu. Omul si opera, volum coordonat de Sorin Antohi, Editura Polirom, 2003, p. 618-640), raspunsul la intrebarea de mai sus ar fi afirmativ. Insa, in ce masura analogia poate sta ca premisa a unei intregi constructii? In prea mica… Dar chiar si asa, acceptind-o, a fost intr-adevar Culianu vreodata ultim? Altfel, ceea ce trebuie noi sa ne intrebam, i-ar fi placut lui insusi aceasta caracterizare, ar fi fost de acord cu ea? In concordanta cu ultima parte a scrierilor sale, mi se pare ca nu!
Explicatia este simpla: impartirea cronologica a operelor sale este o eroare, pentru simplul fapt ca timpul e o iluzie a noastra, a celor ce traim in aceasta lume tridimensionala. In fapt, Culianu sau, ca sa folosim terminologia-i atit de draga, fractalul Culianu nu este altceva decit o incursiune in lumea noastra a propriei sale minti, iar opera sa, acum cind am ajuns sa stim chiar de la el citeva secrete, trebuie privita deodata, laolalta, ca un intreg, un „obiect ideal“ sau o parte a unuia, daca preferati, si nicidecum fragmentar sau cronologic. Pentru ca, ascultindu-l pe Culianu insusi, care ne intoarce astfel la India straveche, timpul e o iluzie. Si ne-am da seama ca este asa, daca am fi capabili sa ne depasim conditia; insa nu ne putem elibera de ceea ce ni se pare evident, cu toate ca astazi cunoastem cu totii teoria lui Einstein sau prozele lui Borges etc. Cvadridimensionalitatea scapa mintii noastre, oricit am incerca sa ne-o imaginam, oricite figuri de stil am folosi pentru a o descrie: avem, cu siguranta, intuitia ei, dar atit.
Probabil (fiindca nu se poate demonstra), dupa ce ne vom elibera de corp, vom patrunde in ea (sau mintea noastra se va intoarce in „puzzle-ul universal“ care este min
