Concluzia amară a acestor zile este că România are probleme în îndeplinirea criteriilor politice de aderare. Eşecul în reforma justiţiei, acapararea administraţiei, marginalizarea Parlamentului şi paşii înapoi în ce priveşte libertatea presei sînt semne ale regresului democratizării după alegerile din 2000. Şi dacă democratizarea este problema, atunci PSD a ajuns într-o situaţie paradoxală: gestionează procesul de integrare şi e în acelaşi timp principalul obstacol în calea acestui progres. Problema de fond a României este acapararea puterii de un grup restrîns situat la nivelul partidului de guvernămînt (în plan politic) şi a executivului (în planul puterii executive). Acest dispozitiv atacă mecanismele de contrapondere, specifice democraţiilor consolidate. PSD este prea puternic şi nimic nu i se poate opune la nivelul statului şi al societăţii. Funcţia publică independentă nu există practic în România. Legea funcţionarilor publici a fost încălcată, apoi schimbată. Funcţionarii nu pot să se opună puterii politice cînd aceasta face abuzuri, în umbra legii. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici a devenit din instituţie autonomă un simplu departament în minister. Instituţiile care ar trebui să reprezinte societatea, funcţionînd autonom faţă de executiv, au fost fie supuse (CNA, Consiliul de Administraţie de la TVR, Consiliul Superior al Magistraturii), fie pur şi simplu schimbate, forţîndu-se legea (CA de la Radio, Consiliul Concurenţei). Cel mai clar apare această tendinţă în justiţie. Executivul nu a renunţat la control: chiar şi potrivit legilor depuse abia acum la Parlament, ministrul Justiţiei are un cuvînt de spus în ce priveşte cariera magistraţilor şi bugetele instanţelor. Atunci cînd poţi controla cariera şi banii unui om, independenţa este de formă şi inamovibilitatea ceva relativ. Mare parte dintre atribuţiile ministrului au trecut către Consiliu