Dacă nu ne lăsăm păcăliţi de hăţişurile şi de bălăriile care n-au alt merit decît să ne ascundă drumul, se pare că, pînă la urmă, vom ajunge şi noi în acele locuri la care am visat atît: grădinile acelea cu şezlonguri pe care să stai tolănit, fără altă treabă decît să asculţi liniştit nişte muzică bună. Urma spre un astfel de spaţiu privilegiat există şi e destul de clară pentru ca nimeni dintre acei care, într-un fel sau altul, se vor călăuzi după ea să nu se rătăcească. Dincolo de toată povestea cu şezlongul, pe care puteţi (sau nu) să binevoiţi să vă aşezaţi, e bine de aflat că nu vorbesc în dorul lelii şi că Urma aceea e un grup de rock din Cluj care îi are în componenţă pe Mani Guţău, Dan Byron, Sorin Erhan şi Dominic Czergö şi care a editat în 2003 la casa de discuri La Strada Music un album Nomad Rhymes cum, personal, nu am mai auzit de mult. Ca să mă lepăd o dată şi pentru totdeauna de idiosincraziile care-ţi şoptesc să-ţi cauţi mai mult cuvintele şi să te fereşti, în orice caz, de cele mari atunci cînd dai cu nasul de ceva românesc (rog a se lua acest text ca pe o continuare la cel de acum două săptămîni despre Aievea şi Scared of Jazz), mă simt nevoit să spun că nu l-aş fi crezut în stare pe Eddie Vedder (vocalul celor de la Pearl Jam), cu toată iubirea pe care i-o port, să scoată un astfel de album solo. Şi asta nu pentru că vocea n-ar purta acele inflexiuni de grunge melodios care, credeam, îl fac inconfundabil, şi nici pentru că restul instrumentelor - chitara acustică, flautul percuţia şi basul - duc acel grunge într-o zonă de frumuseţe atemporală, departe de influenţe, genuri sau timp, în acel spaţiu al rock-ului pur, autentic şi viu,

ci doar pentru că nu am auzit nicicînd un album atît de ireproşabil cap-coadă, în care, e şi asta o dezamăgire, să nu ai plăcerea cîrcotaşă de a descoperi o melodie sub nivelul celorlalte. Urma nu aduc nimic