Intrarea lui Ioan Talpeş în guvern a reaprins tema conflictului între Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Un om al lui Iliescu pe capul lui Năstase, cam aceasta a fost ideea vehiculată în presă. "Scandalul Stănoiu" s-a jucat în acelaşi registru. Reformistului Năstase i se pun beţe în roate de către antireformistul prin vocaţie Iliescu. La drept vorbind, Adrian Năstase nu merită această aură, interesul său pentru reformă este minim cînd nu se produce cu tam-tam pentru televiziuni şi cu discursuri isteric-fanfaronarde menite să-i umilească pe subordonaţi. Poate singurul merit incontestabil al lui Adrian Năstase este că ştie să-şi facă imagine. Are un talent înnăscut pentru aşa ceva, pur şi simplu "îl miroase" cum spun pescarii şi vînătorii. S-a văzut foarte bine în conflictul din jurul Rodicăi Stănoiu, ajuns la cote ridicole. Fosta (în sfîrşit) doamnă ministru a reformat Justiţia astfel încît să fie în continuare controlabilă, şmecheria a ieşit la iveală la Bruxelles, dar ea nu putea fi înlocuită pentru că Ion Iliescu, acest apărător al tuturor anti-reformiştilor români, nu permite, în vreme ce echipa Năstase, acest Achile al reformismului, se luptă să o schimbe. Cînd conflictul ajunsese o sfadă între două grupări care vor să controleze justiţia, Adrian Năstase a renunţat la susţinerea lui Ion Neagu, un dinozaur cel puţin la fel de nociv ca Rodica Stănoiu, şi l-a propus pe Cristian Diaconescu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, cu o imagine ireproşabilă şi fără rude în sistemul judecătoresc. Avantaj Năstase. Ion Iliescu l-a propulsat în guvern pe Ioan Talpeş, simbol al perpetuării securiştilor în sistemul politic; încarnare a ideii că securitatea statului şi familia sînt ceva sfînt, drept urmare statul poate pune umărul la afacerile familiei; trimis de preşedintele Constantinescu ambasador, semn că pînă şi lui i s-a părut prea mult; recuperat în 2000